Download PDF - Churry-Burry

şansa de a-şi controla trupele dezordonate, antrenate doar pe jumătate.
Începuse lupta, ei intraseră în luptă.
Şi cred că ăsta a fost motivul cel mai important pentru care am
învins, am luptat. Mulţi lunari nici nu dăduseră vreodată cu ochii de un
invadator viu, dar pe unde au pătruns soldaţi, lunarii s-au năpustit şi
au luptat pe viaţă şi pe moarte. Nimeni nu le-a spus s-o facă. Firava
noastră organizaţie se blocase datorită elementului surpriză. Dar noi,
lunarii, am luptat cu fanatism şi am terminat cu toţi invadatorii. Nici
un soldat n-a ajuns mai jos de nivelul şase, în nici un furnicar.
Oamenii din subteranele adânci n-au aflat că suntem invadaţi decât
după ce se terminase totul.
Nu zic, şi invadatorii au luptat bine. Erau trupe nu numai pentru
înăbuşirea revoltelor, ci erau cele mai bune forţe de luptă din oraşele
pe care le aveau Naţiunile Federative. Fuseseră îndoctrinaţi şi drogaţi.
Li s-a spus – era adevărat – că singura lor speranţă de-a se întoarce
acasă, pe Pământ, era să captureze furnicarele şi să le supună voinţei
lor. Dacă o făceau, li se promisese eliberarea şi nu mai aveau de
îndeplinit nici o sarcină pe Lună. Trebuiau să învingă sau să moară,
întrucât li se subliniase în repetate rânduri că transportoarele lor nu
plecau dacă nu învingeau. Aveau nevoie de o nouă încărcătură cu
masă de reacţie – lucru imposibil dacă Luna nu era capturată. Şi asta
era adevărat.
Apoi fuseseră îndopaţi cu energizante, euforizante, substanţe
inhibatoare ale fricii, care l-ar fi făcut până şi pe un şoarece să dea cu
pisica de pământ. Şi li s-a dat drumul pe Lună. Au luptat ca nişte
profesionişti ai armelor, fără frică şi... au murit.
În Sub-Tycho şi în Churchill au folosit gaze. Au murit destui lunari.
Doar cei care aveau costumele de presiune au luptat efectiv. Dar
rezultatul a fost acelaşi, numai că a durat mai mult. Folosiseră gaz
paralizant, pentru că Autoritatea nu vroia să ne omoare, ci să ne dea
o lecţie, să ne ia din nou în stăpânire, să ne pună la muncă.
Atacul surpriză fusese motivul pentru amânări şi pentru aparenta
nehotărâre a Naţiunilor Federative. Decizia fusese luată la scurt timp
după ce stabilisem embargoul de cereale –am aflat asta de la ofiţerii
capturaţi de pe transportoare. De-atunci şi până la data atacului au
mers pe orbita eliptică lungă, care mergea mult în afara orbitei Lunii,
traversa Luna, făcea un opt, apoi se întorcea înapoi, întâlnindu-se
deasupra feţei opuse a Lunii. Nu e de mirare că Mike nu le-a văzut
deloc. Nu are ochi la ceafă. Ţinuse cerul sub observaţie cu radarele
balistice, dar nici un radar nu poate înregistra nimic dincolo de
orizont. Privirea cea mai lungă pe care o putea arunca Mike unei nave
de pe orbită, era de opt minute. Ei veniseră aproape atingând solul, în
orbite circulare strânse, cu fiecare navă direct la ţintă, aterizând rapid
pe „Noul Pământ" pe 12 octombrie '76, 18h 40 min. 36, 9 sec. – o
treabă elegantă, trebuie să recunosc, pe care au fost în stare să o
execute Forţele Navale ale Păcii din cadrul N. F.
Nava uriaşă care a revărsat o mie de soldaţi în L-City, n-a fost
văzută de Mike decât în momentul aterizării – un fulger. Dacă s-ar fi
uitat spre est cu noul radar de la sediul din Mare Undarum, cred că ar
fi văzut-o cu câteva secunde mai devreme, dar s-a întâmplat că îl
antrena pe „fiul lui mai mic şi mai prost" (adică celălalt computer) în
momentul acela şi se uitau spre vest, spre Terra. Oricum, două-trei
secunde în plus sau în minus n-ar mai fi contat. Surpriza a fost atât de
bine plănuită, atât de completă, încât la ora şapte (ora Greenwich)