Download PDF - Churry-Burry

Cred că o dată sau de două ori am fost pe post de ţintă. În timp
ce-mi foloseam arma, am fost reperat de un vierme pământean, care
a tras în mine. Explozia a avut loc chiar deasupra capului meu, iar
bucăţi din zidul magazinului mi-au lovit casca. Când am rămas fără
muniţie, am sărit de pe tejgheaua cu jucării, am apucat arma cu laser
ca pe-o bâtă şi m-am alăturat gloatei, înaintând spre baza rampei. În
tot timpul ăsta – care mi s-a părut o veşnicie – dar nu cred c-au trecut
mai mult de cinci minute, pământenii au tras în mulţime. Se auzeau
trosnete ascuţite, bufnituri înfundate atunci când gloanţele loveau în
plin şi pocnituri mai puternice dacă nimereau în vreun zid sau în ceva
solid. Încă mă chinuiam să ajung la baza rampei, când mi-am dat
seama că nu se mai trăgea.
Toţi pământenii zăceau la pământ, morţi, nimeni nu mai cobora
rampa.
24
În întreaga Lună nu mai era picior de invadator. Dacă nu muriseră
toţi în acelaşi timp, muriseră la scurt timp. Erau peste două mii de
soldaţi morţi, mai mult de trei ori decât lunarii care muriseră în lupte.
Lunarii răniţi erau în număr foarte mare, poate să fi fost tot vreo două
mii, dar n-a stat nimeni să-i numere. Nu s-au luat prizonieri în nici un
furnicar. Când am făcut curăţenie la suprafaţă, am prins vreo duzină
de ofiţeri împreună cu echipajul fiecărei nave.
Cred că un motiv important în câştigarea luptei l-a constituit
gravitaţia. Lunarii noştri nu erau înarmaţi şi totuşi au reuşit să ţină
piept soldaţilor bine înarmaţi şi antrenaţi. Un pământean care pune
piciorul pe Lună pentru prima dată nu se poate mişca în largul lui din
cauza gravitaţiei, care este de şase ori mai mică decât pe Pământ.
Toate reflexele i se pierd: trage prea sus fără să-şi dea seama, nu are
echilibru, nu poate să alerge aşa cum trebuie, îi alunecă picioarele
sub el. Mai rău, soldaţii care au venit trebuiau să lupte coborând. Au
intrat pe la nivelele superioare, iar apoi au coborât pe rampe,
încercând să captureze un oraş. Viermii pământeni nu ştiu să coboare
o rampă. Mişcarea nu e alergare, nu e mers, nu e zbor, ci mai mult un
dans controlat cu picioarele abia atingând solul, păstrându-ţi doar
echilibrul. Un copil lunar face chestia asta automat, fără să se
gândească, coboară sărind, într-o cădere controlată, degetele de la
picioare ating pământul la fiecare câţiva metri.
Dar un pământean se trezeşte mergând în gol, se zbate, se
roteşte, îşi pierde echilibrul şi cade. Nu păţeşte nimic, dar e furios la
culme.
Soldaţii care ajunseseră pe rampe muriseră. Cei pe care-i văzusem
eu se agăţaseră de ce putuseră, reuşiseră să coboare trei rampe şi să
rămână în viaţă. Cu toate astea, numai câţiva soldaţi puteau să tragă
din capul rampei. Cei de pe rampă îşi concentrau eforturile să rămână
în picioare, agăţându-se de arme, încercând să ajungă la nivelele
inferioare.
Lunarii nu i-au lăsat. Bărbaţii, femeile şi copiii se năpusteau
asupra lor şi îi doborau, îi ucideau cu ce aveau la îndemână. Eu nu
eram singurul cu armă laser din preajmă. Doi oameni de-ai lui Finn se
înghesuiseră până la balconul de la Bon Marché şi, ghemuiţi acolo, îi
ţinteau pe trăgătorii din capul rampei. Nu le spusese nimeni s-o facă,
nu-i conducea nimeni, nu primiseră ordin de la nimeni. Finn n-a avut