Download PDF - Churry-Burry

descoperit un teritoriu mare de acţiune. Oamenii lui Stu pregătiseră
totul, dar întrebarea era cât vom mai rezista. Aş putea spune că
fiecare săptămână pe Terra ne scurta viaţa cu un an, iar pentru
profesor era chiar mai rău. Dar nu se plângea niciodată şi tot timpul
încerca să fie încântător la recepţiile la care eram invitaţi.
În America de Nord am stat mai mult. Data Declaraţiei noastre de
Independenţă – la trei sute de ani după proclamarea independenţei
de către fostele colonii britanice, s-a dovedit o propagandă minunată,
iar oamenii lui Stu au speculat chestia asta la maxim. Americanii sunt
sentimentali când vorbeşti de ţara lor ca de Statele Unite, chiar dacă
nu mai conta ca denumire, pentru că sentimentul lor patriotic trebuie
să se îndrepte spre Naţiunile Federative. Îşi aleg preşedintele o dată
la opt ani, de ce, n-aş putea spune – de ce englezii au încă Regină? –
şi se laudă că sunt suverani. Suveranitatea, ca şi dragostea, înseamnă
orice vrei să însemne, este un cuvânt de dicţionar ca oricare altul,
fără conotaţii speciale.
Conceptul de suveranitate însemna mult pentru americani, iar
data de 4 iulie era o dată magică pentru ei. „Liga pentru 4 Iulie" se
ocupa de apariţiile noastre publice. Stu ne asigurase că nu costase
mult ca s-o înfiinţeze, iar acum acţiona de la sine, fără cheltuieli
materiale suplimentare. Liga aduna bani şi din alte părţi –
americanilor le place să dea, nu contează cine primeşte până la urmă.
Mai spre sud, Stu folosi o altă dată calendaristică. Oamenii lui
lansaseră ideea că lovitura de stat a avut loc pe 5 mai şi nu cu două
săptămâni mai devreme. Am fost întâmpinaţi cu „Cinco de Mayo!
Libertad! Cinco de Mayo!" Eu credeam că spun „Thank you". A vorbit
numai profesorul.
Dar în ţara lui 4 iulie, eu m-am descurcat bine. Stu mi-a dat ideea
să nu mai port braţul stâng în public, iar mânecile costumului erau
cusute în aşa fel încât să mi se vadă ciotul. Se răspândise zvonul cămi
pierdusem braţul în „lupta pentru libertate". De câte ori eram
întrebat despre asta răspundeam: „Vedeţi unde duce obiceiul de a-ţi
roade unghiile?" şi schimbam subiectul.
Nu mi-a plăcut niciodată America de Nord şi asta nu de-acum, ci
de la prima călătorie. Nu este nici pe departe partea cea mai
aglomerată a Pământului, are abia un miliard de locuitori. În Bombay,
oamenii dorm întinşi pe trotuare, în Marele New York oamenii se
îngrămădesc unii peste alţii pe verticală. Nu sunt sigur dacă cineva
are linişte ca să doarmă. Eram bucuros că mă aflam în scaunul cu
rotile.
Mai era o harababură şi din alt punct de vedere. Le pasă de
culoarea pielii, deşi se prefac că nu le pasă. În prima călătorie am fost
ori prea alb, ori prea negru şi eram oarecum învinovăţit în ambele
cazuri. De asemenea, se aşteptau să iau atitudine în probleme despre
care n-aveam nici o părere. Bog ştie, habar n-aveam ce gene am. Una
din bunicile mele a venit dintr-o zonă a Asiei în care invadatorii
treceau la fel de des ca lăcustele şi violau orice femeie pe care o
întâlneau în cale – de ce n-o întrebaţi pe ea?
În a doua călătorie am învăţat să mă descurc, dar mi-a lăsat un
gust amar. Preferam să stau într-un loc unde problema rasială e clară,
ca în India, unde dacă nu eşti hindus, eşti un nimeni, chiar dacă parşii
îi priveau pe hinduşi de sus şi invers. Cu toate astea, n-am mai fost
nevoit să fac faţă problemelor rasiale, nu mai eram nici prea alb şi nici
prea negru. Eram Colonelul O'Kelly Davis, Eroul al Libertăţii Lunare.
În jurul nostru erau o mulţime de sufletişti, gata să ne dea o mână
de ajutor. I-am lăsat să facă două lucruri pentru mine, lucruri pentru