Download PDF - Churry-Burry

seama cine pierdea, pentru că banii erau schimbaţi în foarte multe
modalităţi. Pe mine mă deranja de fapt schema. Am fost învăţat să fiu
cinstit cu toţi, în afară de Autoritate. Profesorul susţinea că ceea ce
se-ntâmpla era o inflaţie slabă, compensată de faptul că puneam
banii la loc – dar ar fi trebuit să-i amintesc că Mike are înregistrări şi
totul se poate înapoia după Revoluţie cu uşurinţă, pentru că nu vom
mai fi secaţi de sume din ce în ce mai mari de Autoritate.
Mi-am liniştit conştiinţa. Ăsta era un lucru minor în comparaţie cu
escrocheriile făcute de guverne de-a lungul istoriei pentru finanţarea
războaielor, iar revoluţia e şi ea un război, nu?
Banii ăştia, după ce treceau prin mai multe mâini, sporiţi de Mike
de fiecare dată, ajungeau ca finanţare principală la LuNoHoCo,
companie mixtă, reciprocă şi pe acţiuni. Giranţii „gentlemeniaventurieri",
care se ascundeau în spatele acţiunilor, depuneau banii
furaţi pe numele lor. N-are rost să intru în amănunte despre
contabilitatea ţinută de firmă, din moment ce Mike conducea totul, nu
se încălca nici o urmă de corectitudine.
Acţiunile firmei se comercializau la Hong Kong Luna Exchange şi
se listau în Zürich, Londra şi New York. Wall Street Journal o numea:
„o investiţie atractivă, risc-mare, câştig-mare, cu o rată puternică de
creştere".
LuNoHoCo era o firmă de inginerie şi exploatare, implicată în,
multe afaceri, cele mai multe legale. Dar scopul principal al firmei era
construirea unei a doua catapulte în secret.
Operaţiunea nu putea rămâne secretă. Nu poţi cumpăra un
generator de energie atomică fără să se observe. (Energia solară era
exclusă, din motive evidente). Părţile generatorului au fost
comandate la Pittsburgh, cu echipament standard UnivCalif şi le-am
plătit bucuroşi un preţ exorbitant, pentru a avea cea mai bună
calitate. Nu poţi construi nici un stator pentru câmp de inducţie fără
să fii observat. Dar cel mai important lucru din toate era că nu poţi să
faci o construcţie mare angajând o grămadă de oameni, fără să fie
văzută. Sigur, catapultele sunt în marea lor parte vid, inelele
statorului nici măcar nu se apropie de capătul de ejecţie. Catapulta de
3-g a Autorităţii avea o lungime de aproape o sută de kilometri. Nu
numai că avea un câmp marcat pentru navele spaţiale pe orice hartă
lunară, dar era atât de mare, încât putea fi fotografiată sau văzută de
pe Terra cu un telescop suficient de mare. Apărea în toată
splendoarea şi pe un ecran radar.
Noi construiam o catapultă mai scurtă, de 10-g, dar chiar şi aşa
avea treizeci de kilometri lungime şi era prea mare ca s-o ascunzi.
Am ascuns-o totuşi, prin metoda „scrisorii furate" 38 .
Uneori, îi puneam lui Mike întrebări din şirul nesfârşit de povestiri
citite de el, întrebându-mă ce idei scoate de-acolo. Am observat că
din povestirile astea căpătase o viziune mai fidelă despre viaţa
oamenilor, decât dacă ar fi reuşit să strângă date din realitate.
Ficţiunea îi dădea o imagine completă a vieţii, o imagine pe care
fiinţele omeneşti o considerau ca fiind cea adevărată. Mike o trăia. Pe
lângă efectul „umanizator", ce înlocuia experienţa pe care Mike nu o
avea, computerul nostru lua multe idei din „datele nereale", cum
numea el literatura. De la Edgar Allan Poe a aflat cum se poate
ascunde o catapultă.
38 1 „Scrisoarea furată" – celebră nuvelă de Edgar Allan Poe. O
scrisoare furată este pusă într-o „ascunzătoare" aflată sub ochii
tuturor, în care nimănui nu i-ar trece prin gând să o caute.