Download PDF - Churry-Burry

Părea mort. Avea şi de ce, săracul. Îl invidiam pentru starea lui,
dar trebuia să-i verific pulsul, respiraţia, să mă asigur că nu i se
întâmplase nimic rău. Iar am fost stingherit în mişcări, nu doar pentru
că aveam un singur braţ. Încărcătura de grâu fusese deshidratată şi
depresurizată înainte de încărcare, ca de obicei, iar celula asta ar fi
trebuit să fie presurizată,
nu era mare lucru, era nevoie doar de un tanc de aer. Costumele
noastre de presiune trebuiau să ne asigure necesităţile vitale, cum ar
fi respiraţia, timp de două zile. Dar chiar şi cel mai confortabil costum
de presiune este mai bun în aer decât în vid, iar eu trebuia să ajung la
pacientul meu şi nu aveam libertate în mişcări. Nu puteam. Nu aveam
nevoie să-mi deschid casca ca să ştiu că tubul de oţel în care eram
încarceraţi nu avea aer respirabil, am ştiut asta imediat după felul în
care-mi simţeam costumul de presiune. Sigur, medicamentele pe care
le aveam pentru profesor, stimulatori cardiaci şi altele, erau sub
formă de fiole şi puteam să i le injectez prin costum. Dar cum să-i
verific pulsul cardiac şi respiraţia? Costumul lui de presiune era
modelul cel mai ieftin de pe piaţă, care se vindea lunarilor neobişnuiţi
cu drumurile şi cu călătoriile. Nu avea afişaj electronic.
Gura profesorului era căscată, iar ochii se holbau înainte. Gata, a
murit, mi-am zis. Nu mai era nevoie să-l examinez, dincolo de aceste
semne vizibile, se eliminase singur. Am încercat totuşi să-i iau pulsul
la gât, dar mă împiedicam de casca lui.
Cei care ne-au construit sicriul plutitor au avut grijă să pună şi un
program cu ceas. Drăguţ din partea lor. Eram plecaţi de patruzeci şi
opt de ore conform planului, iar în trei ore trebuia să primim lovitura
de graţie care ne va plasa pe orbita de aterizare din jurul Pământului.
Apoi, după două rotaţii, să zicem încă vreo trei ore, ar trebui să
înceapă programul de aterizare – dacă Centrul de control la sol de la
Poona nu-şi schimba părerea şi nu ne lăsa pe orbită, de izbelişte. Era
puţin probabil să se întâmple asta. Mi-am amintit că cerealele nu sunt
lăsate să stea în vid mai mult decât e necesar, pentru că se pot
transforma în pudră de grâu, un fel de făină de calitate inferioară, sau
în floricele, ceea ce nu numai că le scade valoarea, dar, dacă se
întâmpla aşa ceva, cutia asta de tablă poate exploda ca un pepene.
Nostim, nu? De ce ne-or fi împachetat la un loc cu cerealele? De ce nu
cu o încărcătură de pietre, care n-ar fi fost afectată de vid?
Aveam timp să mă tot gândesc, dar mi s-a făcut o sete teribilă.
Am luat doar o sorbitură, pentru că nu vroiam să mă prindă o
gravitaţie de 6g, la frânare, cu vezica plină. (Nu aveam de ce să-mi
fac griji, fusesem echipat cu un cateter. Ei, dar nu ştiam asta).
Când mai aveam doar puţin timp până la aterizare, m-am gândit
că nu ar strica să-i administrez profesorului o doză din medicamentul
care se presupunea că l-ar fi ajutat să suporte acceleraţia puternică.
Apoi, după ce aveam să intrăm pe orbita de aterizare, aveam să-i dau
şi un stimulator cardiac – din moment ce părea că nimic nu-l poate
aduce într-o stare mai rea decât cea în care era deja.
I-am dat primul medicament, apoi m-am chinuit să intru din nou în
legături cu o singură mână. Mi-a părut rău că nu ştiam numele
individului care mi-a făcut bucata, l-aş fi înjurat mai cu foc.
10g te introduc pe orbita de aterizare în jurul Terrei doar în 3,
26x10 la puterea a şaptea microsecunde. 10g sunt de zece ori mai
mult decât i se poate cere să suporte unui om, care e un săculeţ fragil
de protoplasmă. Să zicem treizeci şi trei de secunde. Pe onoarea mea,
străbunica din Salem a avut de îndurat o jumătate de minut şi mai
îngrozitoare când a fost obligată să danseze goală în faţa publicului.