Download PDF - Churry-Burry

Internaţionale şi a Semilunii Roşii. Aş adăuga că eu unul susţin din
toată inima acest plan, pentru că face ca orice discuţie despre munca
de sclavi să fie inutilă.
Zâmbi cu superioritate.
— Înţeleg, aprobă profesorul. Un act cât se poate de uman.
Comitetul – Autoritatea – s-a gândit că foarte mulţi oameni, dacă nu
toţi, n-ar mai putea să trăiască pe această planetă din punct de
vedere biologic? Ei sunt supuşi unui exil permanent şi definitiv
datorită schimbărilor fiziologice produse în ei. N-ar mai putea trăi
niciodată într-un câmp gravitaţional de şase ori mai mare decât acela
la care s-au adaptat corpurile lor. S-a gândit Comitetul la aşa ceva?
Ticălosul îşi ţuguie buzele ca şi cum de-abia acum i-ar fi trecut prin
cap asemenea idee.
— Vorbind doar în numele meu, n-aş fi gata să afirm că ceea ce aţi
spus este şi adevărat. Ar putea fi adevărat pentru unii, dar nu şi
pentru alţii. Oamenii sunt diferiţi. Prezenţa voastră aici demonstrează
că nu este imposibil pentru un lunar să se întoarcă pe Pământ.
Oricum, noi nu vrem să forţăm pe nimeni să se întoarcă. Sperăm că
vor alege să rămână şi să-i putem încuraja şi pe alţii să emigreze pe
Lună. Dar astea sunt opţiuni individuale, conform libertăţilor
garantate de Marea Cartă. Iar în privinţa acestor aşa-zise schimbări
fiziologice, nu cred că reprezintă o problemă legală. Dacă cineva
consideră că e mai bine sau că ar fi mai fericit dacă ar rămâne pe
Lună, ăsta e dreptul lui.
— Înţeleg, domnule. Suntem liberi. Liberi să rămânem pe Lună şi
să muncim la sarcinile şi la salariile stabilite de voi... sau suntem liberi
să ne întoarcem pe Pământ şi să murim.
Preşedintele ridică din umeri.
— Dumneavoastră ne credeţi nişte ticăloşi, dar nu e adevărat.
Dacă aş fi tânăr, aş emigra pe Lună. Acolo sunt mari posibilităţi de
extindere! Nu mă deranjează denaturările voastre de la realitate,
pentru că istoria ne va da dreptate.
Eram surprins de reacţia profesorului. Nu se mai lupta. Părea
pasiv. A avut de îndurat câteva săptămâni de încordare şi o noapte
rea pe deasupra lor. A spus doar atât:
— Onorabile preşedinte, presupun că se vor relua transporturile
spre Lună. Se poate aranja ca eu şi colegul meu să plecăm cu prima
navă? Pentru că, domnule, trebuie să recunosc că slăbiciunea
gravitaţională de care vă vorbeam, este, în cazul nostru, foarte reală.
Misiunea noastră a luat sfârşit. Trebuie să ne întoarcem acasă.
Nici o vorbă despre şlepurile de cereale. Nimic despre aruncatul
pietrelor, nici măcar despre faptul că degeaba baţi vaca, să dea lapte.
Profesorul părea obosit. Preşedintele se aplecă în faţă şi vorbi cu o
satisfacţie răutăcioasă.
— Profesore, asta prezintă unele dificultăţi. Ca să fiu mai bine
înţeles, se pare că sunteţi vinovat de înaltă trădare împotriva Marii
Carte şi a întregii omeniri... şi s-a pus problema unei condamnări.
Totuşi, nu mă îndoiesc că se va pronunţa doar o sentinţă cu
suspendare împotriva unui om de vârsta şi de condiţia
dumneavoastră. Credeţi că ar fi prudent să vă dăm permisiunea să vă
întoarceţi în locul în care aţi comis aceste acte – ca să provocaţi şi
alte necazuri?
Profesorul oftă.
— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Acum, domnule, îmi permiteţi? Sunt
obosit.
— Bineînţeles. Dar rămâneţi la dispoziţia acestui comitet.