Download PDF - Churry-Burry

faci, mă obligă să-mi dau demisia. Se uită în jur.
— Noapte bună, camarazi. Sau mai curând, bună dimineaţa. O să
mă duc să mă odihnesc. Cred că merit asta, nu?
Ieşi energic, fără să privească în spate.
Wright plecase, nu l-am văzut când.
— Ce e cu crucişătoarele acelea, Manuel? mă întrebă Finn.
Am respirat adânc.
— N-o să se întâmple nimic înainte de sâmbătă. Dar trebuie să
evacuăm Sub-Tycho. Nu mai pot să vorbesc. Sunt frânt de oboseală.
Am stabilit să ne întâlnim la ora nouă seara, apoi m-am lăsat în
grija lui Wyoh. Cred că tot ea m-a pus în pat, dar nu-mi aduc aminte.
27
Când m-am întâlnit cu Finn în biroul Temnicerului-şef, profesorul
era acolo. Era vineri, puţin înainte de ora nouă. Dormisem nouă ore,
îmi făcusem o baie, luasem micul dejun pe care îl adusese Wyoh şi
discutasem cu Mike. Totul mergea conform planului prevăzut, navele
nu-şi schimbaseră balistica, iar lovitura asupra Marii Chine era
programată să aibă loc în curând.
Am ajuns în birou la timp ca să apuc să văd lovitura la video, totul
s-a petrecut bine şi s-a terminat la nouă şi un minut, iar profesorul a
trecut la treabă. Nu mai zise nimic despre demisie sau despre Wright,
pe care nu l-am mai văzut niciodată.
Vreau să spun că într-adevăr nu l-am mai văzut niciodată deatunci
şi nici n-am întrebat despre el. Nici profesorul nu pomeni nimic
despre el, aşa că n-avea nici un rost să întreb.
Ne-am apucat să analizăm ştirile şi situaţia tactică. Wright a avut
dreptate când a spus că se pierduseră mii de vieţi omeneşti. Ştirile de
pe Pământ erau pline cu informaţii alarmante despre soarta
oamenilor. Cât de mulţi au fost, nu se va şti niciodată pentru că, dacă
cineva stă pe pământ şi-i cade o stâncă uriaşă în cap, nu cred că mai
rămâne ceva de capul lui. Cei care au putut fi număraţi au fost cei
ucişi de suflul impactului. Se spune că în America de Nord au fost
cincizeci de mii.
Niciodată n-am să pot să-i înţeleg pe oameni! Ne-am bătut gurile
trei zile avertizându-i – şi nu poţi spune că n-au auzit strigătele
noastre. De aceea erau acolo. Să vadă spectacolul, să râdă de prostia
noastră. Să ia suveniruri. Familii întregi s-au dus la ţinte, unele cu
coşuleţe de picnic! Coşuleţe de picnic! Boje moi!
Şi acum, cei rămaşi în viaţă urlau cerând sângele nostru ca plată
pentru acest masacru. Păi, sigur, nu dădeau semn că i-ar fi indignat
invazia lor. Despre bombardamentul pe care ni l-au aplicat, n-au
suflat nici un cuvinţel. Dar erau îndureraţi din cauza „crimei noastre
cu premeditare". Ziarul Great New York Times cerea ca întregul
guvern rebel lunar să fie adus pe Pământ şi executat pe loc în public –
„Acesta este un caz clar în care trebuie să se renunţe, pentru
interesul major al omenirii, la regula umanitară împotriva pedepsei
capitale".
Am încercat să nu mă gândesc prea mult la situaţia asta, la fel
cum fusesem forţat să nu mă gândesc prea mult la Ludmilla. Micuţa
Milla nu avusese cu ea nici un coşuleţ de picnic. Nici nu fusese
curioasă, căutând senzaţii tari.
Sub-Tycho era o problemă presantă. Dacă navele pe care le