Download PDF - Churry-Burry

Nu cred că a dormit cineva în noaptea de joi spre vineri. Toţi
lunarii ştiau că vineri dimineaţa urma să aibă loc marea noastră
încercare. Şi cei de pe Pământ ştiau, iar ştirile lor recunoscuseră în
cele din urmă că Observatorul Astronomic depistase obiecte care se
îndreptau spre Terra, probabil „castronaşele cu orez" cu care se
lăudaseră condamnaţii rebeli că o să arunce de pe Lună. Dar nu
însemna un pericol de război, ci mai mult o dovadă în plus că Luna nu
putea construi bombe-H – deşi ar fi prudent să se evite zonele pe care
aceşti criminali au pretins că le vor ţinti. La video, un tip amuzant, un
comic popular, luă povestea în serios şi făcu o glumă despre
operaţiunea noastră. Stătea pe un X mare desenat în studio, despre
care spunea că se află la intersecţia coordonatelor 110V x 40N şi că
ţintele noastre sunt cele mai sigure locuri. N-am mai auzit de el după
asta.
Un telescop de la Observatorul Richardson fusese cuplat la video
şi cred că toţi lunarii, indiferent unde se aflau – în case, în cârciumi, în
Domul vechi – se uitau să nu piardă evenimentul cel mai important
pentru Lună. Erau unii care se hotărâseră să-şi pună costumele de
presiune şi să se uite cu ochiul liber, să vadă pe viu cum s-ar zice, de
la suprafaţă, în ciuda faptului că în cele mai multe furnicare era
perioada de lumină semilunară. La insistenţele Comandantului de
Brigadă, judecătorul Brody, am construit la repezeală o antenă
ajutătoare la capul catapultei, astfel încât minerii să poată urmări la
video în camerele de gardă, pentru că altfel n-am mai fi avut nici un
puşcaş la datorie. Forţele armate – puşcaşii lui Brody, oamenii lui
Finn, Corpul Aerian Stilyagi – erau în alarmă de gradul trei în toată
această perioadă.
Congresul se afla în sesiune neoficială în Novy Bolşoi Teatr, iar
Terra se vedea pe un ecran imens. În Complexul de sus, în fostul birou
al Temnicerului-şef, profesorul, Stu, Wolfgang şi alţii urmăreau
transmisia la un ecran mai mic.
N-am stat cu ei, eram ocupat, intram şi ieşeam, nervos ca o pisică
cu pui, luând câte un sandviş pe care uitam să-l mănânc. Cea mai
mare parte a timpului mi-am petrecut-o cu Mike. Nu puteam să stau
într-un singur loc, simţeam că mă sufoc de nerăbdare şi de încordare.
Pe la opt, Mike zise:
— Man, cel mai vechi şi cel mai bun prieten, pot să-ţi spun ceva,
dar fără să te simţi jignit?
— Poftim? O, da, sigur. Când ţi-ai mai făcut probleme că m-ai
putea jigni, Mike?
— Tot timpul, Man, odată ce am înţeles că poţi fi jignit. Mai sunt
doar 3, 75 x 10 la puterea a noua microsecunde până la impact... iar
asta este problema cea mai complexă cu care m-am confruntat
vreodată contracronometru. De câte ori îmi vorbeşti, folosesc un
procentaj mare al capacităţii mele – poate mai mare decât îţi dai
seama – pe timpul a câteva milioane de microsecunde, pentru a
realiza corect mesajul tău şi pentru a putea să răspund.
— Cu alte cuvinte, vrei să spui „Nu mă mai trage de mânecă"?
— Vreau să-ţi dau o soluţie perfectă, Man.
— Bine, am înţeles. Aha... mă duc sus la profesor.
— Cum vrei. Dar te rog să stai undeva unde pot să te găsesc – s-ar
putea să am nevoie de ajutorul tău.
Ultima parte era o prostie, amândoi ştiam asta. Problema depăşea
capacitatea umană, era prea târziu chiar şi pentru a ordona devierea
traiectoriei stâncilor. Ceea ce vroia Mike să-mi spună era clar, Şi eu
sunt nervos, nu mă deranjează compania ta, dar nu mai vorbi, te rog.