Download PDF - Churry-Burry

Island sau stânca pregătită pentru coordonatele 87 grade vest x 42
grade şi 30 min. nord – Lacul Michigan, centrul triunghiului format de
Chicago, Grand Rapids şi Milwaukee. Gravitaţia puternică făcea ca
interceptarea lor să fie greu de realizat şi costisitoare. Vor încerca să
ne oprească numai acolo unde va merita osteneala.
Iar noi nu ne puteam permite să-i lăsăm să ne oprească. Aşa că,
după prima lovitură, planificasem încă una şi-ncă una, pentru a fi
siguri că ne-am atins scopul. Nici măcar Mike nu ştia ce fel de
interceptori nucleari aveau să folosească, nu avea date suficiente.
Mike presupunea că interceptorii urmau să fie ţintiţi cu radarul – dar
de la ce distanţă? În mod sigur, de la o distanţă destul de mică, iar o
stâncă prinsă într-o chingă de oţel se transformă în gaz incandescent
într-o secundă. Da, dar este o diferenţă între o stâncă care cântăreşte
câteva tone şi circuitul ultrasensibil al unui proiectil nuclear. O forţă
care ar distruge un proiectil nuclear nu ar provoca o pagubă prea
mare namilelor noastre, ci doar le-ar devia traseul.
Trebuia să le dovedim că noi puteam arunca stânci fără cheltuială
prea mare, mult timp după ce ei şi-ar fi terminat rezervele de
interceptoare de tip nuclear, care erau foarte scumpe – milioane de
dolari? sute de mii de dolari? Dacă nu reuşeam să le-o dovedim de
prima dată atunci când America îşi îndrepta faţa spre noi, urma să
ochim ţintele pe care nu le ţintisem de prima dată, stâncile de rezervă
pentru a doua şi a treia lovitură erau deja în spaţiu pentru a fi împinse
acolo unde era nevoie. Dacă trei bombardamente în trei rotaţii ale
Pământului nu erau de ajuns, puteam să aruncăm stânci în ei până
când ar fi rămas fără interceptori... sau până când ne distrugeau ei pe
noi, ceea ce era mult mai plauzibil.
Timp de un secol, Comandamentul Apărării Spaţiale Nord-
American fusese îngropat într-un munte la sud de Colorado Springs în
Colorado, oraş care nu prezenta nici o importanţă. În timpul
Războiului Pocnitorilor Umede, munţii Cheyenne primiseră o lovitură
directă. Postul de comandă supravieţuise, dar nu acelaşi lucru se
putea spune şi despre faună – au fost distruşi copacii, cea mai mare
parte a oraşului şi o parte din vârful muntelui. Noi nu vroiam să
omorâm pe nimeni, dar dacă mai rămâneau oameni pe munte după
ce răguşisem de atâtea avertismente, nu era vina noastră. Îi
pregătisem Comandamentului Apărării Spaţiale un tratament lunar
complet, ca la carte: douăsprezece proiectile de piatră la prima
rotaţie – şi tot aşa mai departe până ne-am fi terminat încărcătura sau
până eram scoşi din acţiune... sau până când Directoratul Americii se
dădea bătut.
Muntele Cheyenne era o ţintă unde era chiar păcat să trimitem
doar o rachetă. Vroiam să-l distrugem, să-l fărâmiţăm. Aşa, ca să le
distrugem moralul. Ca să ştie că existăm. Să-i pisăm până le
întrerupem comunicaţiile şi le distrugem postul de comandă, dacă
puteam. Sau măcar să le dăm dureri de cap şi să nu le lăsăm nici o
clipă de pauză, de linişte. Dacă dovedeam întregului Pământ că
puteam îndrepta un atac susţinut asupra celui mai puternic Gibraltar
al apărării lor spaţiale, ne-ar fi scutit s-o mai dovedim distrugând
Manhattan-ul sau San Francisco.
Ceea ce n-am fi făcut, chiar dacă pierdeam. De ce? E o chestiune
de bun simţ. Dacă ne-am fi folosit ultimele puteri ca să le distrugem
un oraş important, nu numai că ne-ar fi pedepsit, ne-ar fi nimicit.
Vorba profesorului: Dacă e posibil, lasă-i duşmanului tău şansa de a-ţi
deveni prieten.
Dar să lovim o ţintă militară însemna să jucăm corect.