Download PDF - Churry-Burry

situaţii penibile, aş fi fericit s-o aud.
— Se pare că nu avem informaţii prea bune despre efectul pe care
îl au tragerile noastre. Cred că ar fi bine să încetinim ritmul actual, de
o tragere la douăzeci de minute. S-o rărim, să zicem una pe oră, apoi
să facem o pauză în următoarele două ore, până mai primim alte ştiri.
Poate că se va amâna şi atacul împotriva Chinei cu cel puţin douăzeci
şi patru de ore.
Majoritatea dădură din cap aprobator şi se auziră murmure:
— O idee înţeleaptă!
— Da. Da, să nu grăbim lucrurile.
Profesorul zise:
— Manuel, ce zici?
— Profesore, doar ştii răspunsul! am spus, tăios. Nu-l lăsa în
seama mea!
— Poate că ştiu răspunsul, Manuel... dar am obosit şi am capul
greu şi nu cred că reuşesc să mi-l aduc aminte.
— Manuel, spuse deodată Wyoh, de ce nu te explici? Şi eu am
nevoie de explicaţia asta.
Mi-am adunat gândurile şi am spus:
— Este o simplă problemă legată de legea gravitaţiei. Ar trebui să
mă folosesc de un computer ca să dau răspunsul exact, dar oricum,
următoarele douăsprezece lovituri s-au şi tras deja. Ele sunt pe drum
şi tot ceea ce putem să facem este să le deviem de la ţintă şi să lovim
poate un oraş pe care nu l-am avertizat. E prea târziu ca să le
aruncăm în ocean. Munţii Cheyenne sunt la o mie patru sute de
kilometri în interiorul continentului, iar în ceea ce priveşte rărirea
ritmului tragerilor la una pe oră, e o prostie. Aici nu e vorba de
capsulele metroului pe care le porneşti şi le opreşti cum vrei, astea
sunt pietre căzătoare! Vor cădea undeva pe Terra la fiecare douăzeci
de minute. Pot lovi munţii Cheyenne, unde nu vor distruge vieţi
omeneşti, sau pot cădea în altă parte ucigând oameni. Ideea de a
întârzia lovitura asupra Chinei cu douăzeci şi patru de ore e stupidă.
Putem îndepărta loviturile de Marea Chină pentru o vreme. Dar nu le
putem întârzia. Dacă le deviem, le pierdem şi oricine crede că avem
învelişuri de oţel de irosit, să se ducă la capul catapultei şi să vadă.
Profesorul îşi şterse fruntea.
— Cred că toate întrebările au primit un răspuns satisfăcător, cel
puţin pentru mine.
— Pentru mine nu e clar, domnule!
— Gospodin Wright, vă rog să staţi jos. Mă siliţi să vă amintesc că
Ministerul dumneavoastră nu face parte din Cabinetul de război. Dacă
nu mai sunt alte întrebări – şi sper că nu – întrerup şedinţa de astăzi.
Avem nevoie de odihnă. Hai să...
— Profesore?
— Da, Manuel.
— Nu m-ai lăsat să termin raportul. Mâine, târziu, sau duminică la
primele ore trebuie să ne aşteptăm la răspuns de pe Terra.
— Cum, Manuel?
— Au trimis spre noi nişte bombe. Poate o invazie. Două
crucişătoare se îndreaptă încoace.
Asta le atrase atenţia. Profesorul spuse obosit:
— Se retrage Cabinetul Guvernului. Rămâne doar Cabinetul de
război.
— O clipă, am spus. Profesore, când am preluat funcţiile, ai primit
de la noi nişte demisii fără dată.
— Aşa e şi sper să nu folosesc nici una dintre ele niciodată.