Download PDF - Churry-Burry

Staţia de Vest ne întâmpină o mulţime care urla. Toţi aveau şepcile
libertăţii pe cap. Pe mine, pe profesor şi pe Stu ne-au luat pe sus şi
ne-au purtat aşa tot drumul până în Domul vechi. Eram înconjuraţi de
un corp de pază format din stilyagi. Îşi făceau loc cu coatele prin
mulţimea care ne aclama şi cânta. Băieţii purtau şepci roşii şi cămăşi
albe, iar fetele aveau bluze albe şi şorturi de culoarea şepcilor.
Când am ajuns în staţia din Domul vechi, am fost îmbrăţişat şi
sărutat de femei pe care nu le mai văzusem niciodată şi nici nu
aveam să le mai văd. Îmi amintesc că speram ca măsurile pe care le
luasem în carantină să fi fost eficiente, pentru că altfel am fi
îmbolnăvit jumătate din Luna City cu răceală sau poate cu altceva mai
grav. (După cât se pare, nu am adus nici un microb, n-a fost
înregistrată nici o epidemie). Mi-am adus aminte de vremea – eram
copil pe atunci – când a fost epidemie de pojar şi muriseră o grămadă
de oameni.
Mă îngrijora şi starea profesorului. Recepţia era prea obositoare
pentru un om care văzuse moartea cu ochii cu puţin mai devreme.
Dar el nu numai că se bucura de eveniment, dar avu puterea să ţină
şi un mic discurs în Domul vechi, unul scurt şi logic, plin de fraze
răsunătoare. Întâlneai cuvintele „dragoste", „casă", „Luna", „camarazi
şi vecini", chiar şi expresia „umăr la umăr", care sunau bine, pentru
că transmiteau un mesaj real, viu.
Sub ecranul imens pentru ştiri, de pe faţada sudică, ridicaseră o
platformă. Mai întâi, Adam Selene ne salută de pe ecran. Apoi apăru
profesorul. Vocea profesorului era difuzată dinspre ecran şi nu trebuia
să mai strige ca să se facă auzit. Dar trebuia să facă pauze după
fiecare propoziţie, pentru că urletele mulţimii acopereau chiar şi
vocea puternică, bubuitoare de pe ecran. Fără îndoială că pauzele îi
erau de ajutor profesorului. Dar nu mai era omul bătrân, obosit şi
bolnav care fusese pe Pământ, ci părea că-şi revenise la starea lui
dintotdeauna. „Pietroiul" era tonicul de care avea nevoie. Şi eu la fel!
Era minunat să ai din nou greutatea ta obişnuită, să te simţi puternic,
să respiri aerul curat, reîmprospătat al oraşului tău.
Nu am vrut să zic oraş, pentru că nu poţi să aduni tot L-City în
Domul vechi – dar erau atâţia oameni, de părea că venise toată
lumea. Am încercat să număr capetele de pe o suprafaţă de zece
metri pătraţi, am numărat peste două sute, dar n-ajunsesem nici la
jumătate, aşa că m-am oprit. A doua zi, Cotidianul lunar a scris că
mulţimea trecea de treizeci de mii de persoane. Părea de necrezut!
Cuvintele profesorului ajungeau şi la cei care nu erau prezenţi,
pentru că se transmiteau prin video, prin relee şi prin cabluri, în toate
oraşele Lunii. Profită de ocazie şi vorbi de viitorul de sclavi pe care îl
plănuise Autoritatea pentru noi. Flutură „hârtia albă".
— Iat-o! strigă el. Aici sunt lanţurile voastre! Vreţi să le purtaţi?
— Nuuuu!
— Ei zic că trebuie. Pentru că zic că vor arunca asupra noastră
bomba cu hidrogen... iar supravieţuitorii se vor preda şi vor purta
lanţurile. Aşa e?
— NUUU! NICIODATĂ!
— Niciodată, aprobă profesorul. Ne ameninţă că vor trimite
trupe... alte şi alte trupe care să ne violeze femeile şi să le ucidă.
Trebuie să-i înfruntăm.
— Daaa!
— O să luptăm cu ei la suprafaţă, o să luptăm cu ei în metrouri, în
coridoare. Dacă vom muri, trebuie să murim liberi!
— Yes! Ja! Da! Spune-le asta! Spune-le!