Download PDF - Churry-Burry

la o adâncime atât de mare, încât puteau suporta şi lovituri directe.
Cubicul în care se afla Mike şi care fusese proiectat la nivelul cel mai
de jos al Complexului, ar fi rezistat bombardamentului. Pe de altă
parte, Sub-Tycho era o peşteră naturală mare, ca Domul vechi, iar
acoperişul avea doar câţiva metri grosime. Etanşarea de pe ambele
părţi se păstra prin încălzire cu conducte de apă fierbinte, pentru a fi
siguri că sunt astupate în permanenţă noile crăpături. Nu era nevoie
de o bombă prea mare ca să surpe Sub-Tycho.
O bombă nucleară nu are formă fixă. N. F. puteau să construiască
o bombă foarte mare, care ar fi distrus chiar Luna City sau, teoretic,
puteau să fabrice ceva în genul unei bombe din zilele Judecăţii de
Apoi, care ar fi spart Luna ca un pepene. Dacă o făceau, nu vedeam
nici un mod ca să-i oprim, dar nu mi-am mai bătut capul gândindu-mă
la asta.
M-am ocupat de problemele pe care le puteam rezolva. Am pus un
umăr la noua catapultă, încercând să găsesc aranjamente mai bune
de ţintire pentru perforatoarele laser din jurul radarelor, străduindumă
să-i conving pe mineri să participe şi ei – jumătate renunţaseră de
când crescuse preţul gheţii. Am încercat să aranjez puncte de
supraveghere descentralizate pentru toate furnicarele. Mike a făcut
proiectul, apoi am adunat toate computerele nespecializate pe care
le-am putut găsi – plătind cu naţionali, pe care abia se uscase
cerneala – şi i-am predat sarcina lui McIntyre, fostul inginer-şef al
Autorităţii. Era o treabă la care se pricepea, iar eu n-aş fi reuşit să fac
toate recablările, oricât m-aş fi chinuit.
Am păstrat doar computerul cel mare, care făcea contabilitatea
pentru Banca Hong Kong Luna şi care era în acelaşi timp şi casa de
deconturi de acolo. Din cartea tehnică am văzut că era un computer
performant – atât cât poate fi un computer care nu ştie să vorbească
– şi l-am întrebat pe Mike dacă-l poate învăţa balistică. Am făcut
temporar legăturile care permiteau celor două maşini să facă
cunoştinţă, iar Mike îmi zise că îl putea învăţa ceea ce-i cerusem –
auxiliar al noii catapulte – dar n-ar fi riscat să se urce într-o navă
controlată de el. Nu avea imaginaţie şi era lipsit de spirit critic. Un
prost, ce s-o mai lungim! N-aveam pretenţia de la el să fluiere melodii
sau să spună glume, vroiam doar să azvârle încărcături cu o catapultă
la milisecunda exactă şi cu rapiditatea necesară, apoi să urmărească
încărcătura care se apropia de Terra şi să-i dea un ghiont.
Banca din Hong Kong nu prea vroia să-l vândă. Dar aveam
oamenii noştri la conducerea băncii şi le-am promis că-l ducem înapoi
când se va termina starea de urgenţă. L-am mutat la noul sediu
cărându-l cu vagonetul, computerul nu încăpea în metro, iar toată
mutarea ne-a luat o noapte semilunară. Am construit la repezeală o
ecluză mare ca să-l scoatem din Hong Kong. L-am conectat din nou cu
Mike, care a început să-l înveţe arta balisticii, în eventualitatea
întreruperii legăturilor cu noul sediu.
Ştiţi cum fac băncile ca să înlocuiască un computer? Pune două
sute de funcţionari să lucreze cu abace. Nu ştiţi ce e un abac? E un
băţ pe care alunecă nişte mărgele – cel mai vechi calculator digital,
atât de vechi încât nimeni nu mai ştie cine l-a inventat. A fost folosit
dintotdeauna în istorie, de ruşi, de japonezi, de chinezi şi se mai
foloseşte şi astăzi în unele" magazine mici.
Încercarea de a îmbunătăţi perforatoarele laser pentru a le
transforma în arme de apărare spaţială era mai uşoară, dar peste
mână. Trebuia să le lăsăm pe postamentele lor originale, pentru că nu
aveam nici timp, nici oţel, nici oţelari ca să facem altele. Ne-am