Download PDF - Churry-Burry

distanţă, nici măcar la un kilometru şi nu există nici o cale rapidă de a
le schimba ceva în precizie. Puşcaşii ar fi trebuit să aibă un curaj
nebun, să nu tragă până în ultimele secunde, când ţinta ar fi fost
destul de aproape pentru a fi siguri de reuşită. Şi, gândiţi-vă că nava
luată la ochi se îndrepta spre ei cu doi kilometri pe secundă.
Înfiorător, nu?
Dar perforatoarele astea erau cea mai bună armă pe care-o
aveam şi-am organizat Primul şi al Doilea Grup de Puşcaşi Voluntari
pentru Apărarea Lunii Libere – două regimente care vor rivaliza între
ele şi vor menţine un ritm alert al pregătirii militare. În Primul, au fost
acceptaţi bărbaţi mai în vârstă, iar în al Doilea, bărbaţi mai tineri cu
sângele clocotitor.
Pentru că erau voluntari, i-am angajat pe dolari Hong Kong şi nu
era o întâmplare că gheaţa era plătită pe piaţa, încă centralizată, cu
hârtiile fără valoare ale Autorităţii.
Pe lângă asta, am făcut ceva tam-tam pe ideea cu războiul. Adam
Selene a vorbit la video, reamintind că Autoritatea va încerca în mod
sigur să-şi recâştige tirania şi că aveam la dispoziţie doar câteva zile
ca să ne pregătim. Toate ziarele i-au publicat discursul, dar existau şi
variante proprii – făcusem eforturi speciale să-i recrutăm pe ziarişti
înainte de lovitură. Li se cerea oamenilor să-şi ţină la îndemână
costumele de presiune şi să-şi verifice alarmele din casă. În fiecare
oraş s-a organizat un Corp Civil de Apărare care, împreună cu cei care
erau permanent cu noi, s-au preocupat ca toate cooperativele din
oraşe să aibă pregătite echipe de etanşare, gata de a acţiona la orice
oră din zi sau din noapte, pentru că, în ciuda etanşărilor cu silicon
plastic şi cu fibră de sticlă, fiecare oraş avea scurgeri. În Tunelele
Davis, băieţii noştri se ocupau în fiecare zi de etanşare. Am recrutat
sute de echipe de etanşare din rândurile stilyagilor, i-am antrenat cu
alarme false, i-am pus să stea în costumele de presiune cu căştile
deschise atunci când erau de serviciu.
Au lucrat minunat. Dar tâmpiţii râdeau de ei, făcând tot felul de
glume nesărate de genul – „se joacă de-a soldaţii", „răsfăţaţii lui
Adam".
O echipă făcea o aplicaţie, demonstrând că pot forma o ecluză
temporară în jurul uneia avariate, iar unul dintre aceşti nătărăi stătea
în preajma lor şi îi lua peste picior în gura mare.
Echipa de Apărare Civilă îşi văzu de treabă, completă ecluza
temporară. Băieţii o testară cu căştile puse. Au rezistat, au ieşit, l-au
înhăţat pe tâmpitul care făcuse mişto de ei, l-au trecut prin ecluza de
presiune, l-au scos afară la presiunea zero şi l-au aruncat.
După aceea, zeflemitorii şi-au ţinut părerile pentru ei. Profesorul
se gândi că ar trebui să le transmitem un avertisment ca să nu se mai
facă eliminări atât de pripite. M-am opus, dar nu m-am amestecat. Mi
se părea totuşi mijlocul cel mai firesc de a îmbunătăţi rasa, legea
selecţiei naturale. Anumite tipuri de urlete şi zgomote trebuiau
considerate o ofensă adusă oamenilor obişnuiţi care-şi văd de ale lor.
Dar bătaia cea mai mare de cap am avut-o din partea oamenilor
de stat, puşi în funcţii cu de la sine putere.
Am zis cumva că lunarii sunt apolitici? Da, doar atunci când
trebuie să se implice în ceva. Dar mă îndoiesc că există lunari care să
nu discute înverşunaţi politică la o halbă de bere, când se cred cei
mai în măsură să dea sfaturi despre cum trebuie condusă o ţară. Aşazişii
experţi în materie de politică încercau să-şi facă loc până la
urechea lui Adam Selene. Profesorul avea un loc pentru ei. Fiecare era
invitat să participe la „Congresul Ad-hoc pentru Organizarea Lunii