Noi culturi, noi antropologii - Humanitas

instructori, gale profesioniste de arte marţiale mixte şi de
kickboxing) şi nesportive cu practicanţi de sporturi de luptă.
Sutelor de ore de discuţii informale de la antrenament şi din
afara acestuia li s-au adăugat şi mai multe ore de interviuri
semi-structurate cu sportivi şi antrenori, unii cu o experienţă
bogată în mai multe stiluri de luptă. Am participat în
tot acest timp şi la antrenamente din alte sporturi, cum ar
fi sambo, judo, lupte greco-romane şi libere şi wing chun,
care mi-au confirmat că alegerea eşantionului de sporturi
este potrivită cercetării.
Cu toate că o discuţie despre violenţă în sporturile de luptă
ar necesita într-o oarecare măsură şi o expunere detaliată
a diferitelor stiluri alese, voi limita prezentarea la câteva
aspecte esenţiale pentru a nu o lungi şi a o îngreuna inutil.
Tehnicile folosite în sporturile de luptă pot fi împărţite
în tehnici de lovire, tehnici de aruncare, tehnici articulare
şi tehnici de strangulare. În funcţie de cultura materială 137
aferentă fiecărui sport în parte, acestea pot fi combinate
între ele. Există de exemplu, în eskrima, tehnici articulare
executate cu un băţ sau cuţit iar în alte stiluri tehnici de
aruncare executate cu lovire. Fiecare dintre aceste tipuri de
tehnici se remarcă însă şi printr-un tip specific de durere sau
de accidentare pe care îl provoacă atât corpului adversarului
cât şi, uneori, propriului corp, care loveşte, aruncă sau
strangulează. Pornind de la zgârieturi şi febră musculară, se
poate ajunge la ligamente şi oase rupte sau chiar traumatisme
craniene.
Durere şi violenţă
La antrenament însă, durerea, cu care cineva din afara sporturilor
de luptă nu este obişnuit, se învaţă. Luptătorul învaţă
să diferenţieze între diferite tipuri de durere, cu diferite
137. Jean-Pierre Warnier, The Pot-King. The body and technologies
of power, Brill, Boston, 2007.
150