Noi culturi, noi antropologii - Humanitas

să facem parte din aceeaşi societate. Numai în acest fel o
amintire poate fi recunoscută şi, totodată, reconstruită“ 247
conchide Maurice Halbwachs.
În acelaşi registru enunţat, al rememorării, Kierkegaard
afirmă că „repetarea şi reamintirea sunt una şi aceeaşi mişcare,
doar că în direcţii opuse; fiindcă ceea ce ne amintim a
fost şi se repetă îndărăt; în timp ce veritabila repetare ne-o
amintim către înainte. De aceea repetarea, dacă e posibilă,
îl face pe om fericit, în timp ce reamintirea îl face nefericit“ 248
şi adaugă că „repetarea în cerc, fără adăugiri sau scăderi,
timp îndelungat, a aceloraşi gesturi şi reacţii atitudinale se
transformă în ritual-capcană, în deprindere însuşită şi exercitată
ca normalitate, chiar dacă la început a fost simularea
sincerităţii faţă de o normă sau regulă impusă din afară“ 249 .
Din punctul de vedere al temporalităţii, repetiţiile realizate
în vederea unei „premiere“ spectaculare nu reamintesc
un eveniment, ci „repetă“ un model mental „pe care îl aproximează
continuu până când actul coincide cu acel model intenţional
sau, după expresia lui Luigi Pareyson, când forma
formantă se domoleşte în forma formată“ 250 .
Liminalitatea – marcă a subjonctivului ritualic
Orice putere politică, dar mult mai accentuat cea dictatorială
şi totalitaristă, recurge la diverse forme de ceremonii: marşuri,
parade, comemorări care cuprind un număr mare de
executanţi, pentru a demonstra forţa de care dispune, capacitatea
de organizare, legitimitatea şi adeziunea populaţiei
la valorile sale. „Festivismul pe care-l administrează în mod
fastuos conţine intenţia de a fi percepute (puterile) şi prin
ceea ce îi transcende limitele“ 251 , afirmă Gheorghe Ceauşu.
247. Ibidem, pp. 59–60.
248. Søren Kierkegaard, Repetarea, Editura Amarcord, Timişoare,
2000, p. 27.
249. Ibidem, p. 103.
250. George Ceauşu, op. cit., p. 104.
251. Ibidem, p. 105.
259