Noi culturi, noi antropologii - Humanitas

culturală a unei minorităţi. Aşa cum arată Gayatri Spivak
(1988) şi feministele de culoare americane ale anilor 1980,
Audrey Lorde, bell hooks etc., existenţa unui sentiment de
superioritate colonial îi determină pe occidentali (şi poate cu
precădere pe feministele albe occidentale) să dorească să
salveze femeile de culoare de bărbaţii lor, cărora le construiesc
astfel o imagine dezumanizantă, descriindu-i ca excesiv
de violenţi şi periculoşi. Or, această interpretare se aplică şi
cazului de faţă.
Toate societăţile cunoscute se caracterizează printr-o asimetrie
ierarhică masculin/feminin, iar societatea europeană
modernă, care se întemeiază politic pe libertăţi individuale şi
pe egalitatea de drepturi, nu face excepţie (Héritier, 1996).
Intervenţia Emmei Nicholson, urmată de reacţia mimetică a
autorităţilor române, intelectualilor şi politicienilor, nu arată
altceva decât că mariajele timpurii rome sunt transformate
în emblemă, după acelaşi mecanism descris mai sus în legătură
cu fustele ţigăneşti – având ca ultim scop menţinerea
distanţei între noi şi ei fără nici un interes pentru sensul
profund al căsătoriei în comunităţile de romi. În virtutea
acestei embleme, intră în acţiune poliţia „democraţiei sexuale“
(Fassin, 2010), sancţionând o practică culturală a unei
minorităţi, aşa cum în alte părţi ale Europei sunt sancţionate
portul vălului islamic (Franţa) sau refuzaţi imigranţii care
se arată reticenţi faţă de mariajele gay (Olanda). Aceasta
înseamnă că principiul democratic al egalităţii de gen a fost
apropriat de către state şi oameni politici influenţi nu pentru
a transforma în sensul egalităţii reale o societate naţională,
ci pentru a opera o triere între cei apţi şi cei inapţi pentru
democraţie, între cei dezirabili şi cei indezirabili în societate.
Acest lucru este foarte grav pentru democraţia insăşi deoarece
elimină din ecuaţia democratică noţiunea de fraternitate,
de solidaritate, de acceptare şi respect a diferenţelor.
222