Noi culturi, noi antropologii - Humanitas

sa. Ceremonialele de la curţi şi ale demnitarilor locali, în
forme variate de audienţă, schimburile de ambasadori, paradele
militare au îmbrăţişat numeroase aspecte estetice
menite să impresioneze masele populare sau pe solii statelor
vecine, vrând totodată să câştige simpatia maselor faţă
de domnitor şi curte, acestea fiind însoţite de obicei de acte
de munificenţă.
Istoricul german Johann Christian Liinig îşi rezumă astfel
părerea cu privire la necesitatea ceremonialelor: „Deoarece
marii domnitori sunt întruchiparea pământească a Atotputernicului,
trebuie, pe cât posibil, să semene cu El. Dumnezeu
este şi Dumnezeul ordinii, ordine care se arată în fiece
lucru creat. Cu cât doresc să-i semene mai mult, cu atât
reprezentanţii lui pământeni trebuie să menţină o mai mare
ordine în treburile lor personale. Gloata (Pobel!) mai degrabă
se orientează după pilda stăpânitorului ei decât după
legi. Dacă în felul de viaţă al domnitorului observă o ordine
folositoare, şi-o va însuşi şi gloata; prin aceasta propăşeşte
întreaga ţară. Dacă mulţimea descoperă undeva dezordine,
ea îşi zice că acel domnitor nu-i întruchiparea fidelă a celui
adevărat (adică a lui Dumnezeu). Respectul piere şi ţările
acelea vor cădea pradă dezordinii. De aceea, marii domnitori
au creat reguli pe care curtenii lor trebuie să le respecte şi
cărora li se supun şi ei înşişi“ 243 .
De cele mai multe ori, ceremonialele de la curte erau
strâns legate de cele practicate de către biserică. Structura
acestora indică faptul că ele slujeau nu numai la potenţarea
şi preamărirea divinităţii, ci şi a acelora care deţineau puterea
politică, militară şi economică, în calitate de „unşi“ ai
lui Dumnezeu. În cadrul ambelor ceremoniale se realizează
o punere în scenă - cu ajutorul unor persoane şi a unor elemente
simbolice ce aparţin realităţii, a unei anumite experienţe
mistico-religioase menite a acţiona la nivelul afectelor
participanţilor. „Teoria cu chipul lui Dumnezeu pe pământ
a avut mare priză la împăraţii bizantini. În anul 404, drept
urmare a unui eveniment rămas obscur, împăraţii Arcadius
şi Honorius au hotărât să-şi disciplineze curtenii, dând un
243. Apud Istvan Rath-Vegh, op. cit., pp. 38–39.
256