Noi culturi, noi antropologii - Humanitas

Tyson, fost campion mondial la categoria grea) era şi este în
continuare un corp dur.
Pentru autor, duritatea este o caracteristică cum nu se
poate mai corporală, o calitate interiorizată şi dată de ceea
ce el numeşte „riscarea corpului în performanţă“ 146 . Consecinţa
directă a acesteia este o indiferenţă faţă de soarta dureroasă
a corpului despre care vorbeşte şi Loic Wacquant. Şi
într-adevăr, la o privire mai atentă asupra acestor sporturi,
ceea ce pare cel mai greu nu este să îţi învingi adversarul,
să îl pui la pământ, ci să încerci să o faci în ciuda atacurilor
lui asupra ta şi în ciuda durerii pe care o provoacă loviturile
pe care le primeşti.
De altfel, în astfel de sporturi, sunt lăudaţi oamenii care,
chiar dacă pierd, au inimă. Inima este ceea ce te face să
sari la bătaie împotriva unui adversar mai mare sau ceea
ce te face să te ridici de la podea într-un ring de box după
ce ai primit o lovitură care aproape că te-a făcut să îţi pierzi
cunoştinţa. Este punctul central în jurul cărora sunt create
legendele despre marii maeştri, care au luptat cu adversari
mai mari şi i-au învins în ciuda unui handicap dat de vârstă,
de greutate sau de forţă.
Comentatorii vorbesc la televizor despre inimă şi se miră
de luptătorii care nu cedează în ciuda loviturilor încasate.
Importanţa ei este recunoscută şi de sportivi, care o pun
de multe ori pe primul loc atunci când sunt întrebaţi care
este calitatea cea mai importantă pe care trebuie să o aibă.
Inima este de fapt o formă specifică de curaj şi a fost identificată
de Erving Goffman încă din 1967, în momentul în care
a discutat despre trăsăturile de caracter. Numită gameness
în engleză, cran în traducerea franceză, Goffman o defineşte
ca fiind „capacitatea de a persista într-o activitate în ciuda
impedimentelor, a suferinţei sau a epuizării, nu cu insensibilitatea
brutei, dar ca urmare a unei determinări intime“ 147 .
Goffman dă ca exemplu boxerii, însă precizează, în acelaşi
timp, că oamenii nu sunt singurii care pot da dovadă de
146. Ibid., p. 81
147. Erving Goffman, Les rites d’interaction, Editions de Minuit, Paris,
1967, p. 179.
160