Noi culturi, noi antropologii - Humanitas

şi ai crăpat şira spinării în două, o rămas o jumătate-n dreapta
şi o jumătate în stânga (Fodorean Cornel, n. 1948).
Dar măcelarii afirmă, aproape la unison, că, din punctul
lor de vedere, este mai uşor să tranşezi pe burtă decât pe
spate. Şi cum un bun măcelar execută dorinţa clientului,
majoritatea au învăţat să tranşeze pe burtă, dar să păstreze
intactă „şira spinării“, să scoată întragă „skinarea“, care
este elementul definitoriu al tranşatului pe spate. Este vorba
deci de o adaptare la o cerinţă locală, pentru că şi astăzi
tranşatul pe spate este mai popular decât cel pe burtă: din
răspunsurile la chestionarul scurt, tranşatul pe burtă este
atestat de 13 persoane, iar cel pe spate de 20 de persoane.
Şi ţăranii din Feiurdeni se definesc în raport cu „domnii“
de la oraş, inclusiv prin modalitatea de tranşare a porcului.
Tranşarea pe spate devine astfel o marcă identitară. În
Feiurdeni, creşterea porcului ţine de domeniul feminin, iar
uciderea lui de cel masculin: femeile îl cresc, bărbaţii îl ucid.
Această dihotomie ne trimite către problema cheie a relaţiilor
om-animal de consum în societatea ţărănească: cum
să ucizi un animal iubit fără să te transformi într-un criminal
şi cum să mănânci carnea animalului iubit? Este exact
aceeaşi problemă pe care societatea modernă a rezolvat-o
în ultimele două secole prin ocultarea morţii animale şi dezanimalizarea
cărnii 73 . Societatea ţărănească rezolvă această
problemă în modul ei: animalul este ucis de un bărbat care
nu este în nici un fel implicat în creşterea lui şi prin urmare
nu există legături afective între ei. Tăietorul ideal este un
străin. Iar la uciderea animalului în sine violenţa încearcă să
fie minimizată.
73. Vezi Constantin Bărbulescu, „Problema morţii animale şi modernitatea“,
în Caiete de antropologie istorică, anul VIII, nr. 14, ianuarieiunie
2009, pp. 129-142.
99