Noi culturi, noi antropologii - Humanitas

din Feiurdeni un statut ontologic şi existenţial: a renunţa la
aceste două din urmă activităţi echivalează cu renunţarea
la viaţă. Pe măsură ce înaintează în vârstă şi îşi „aşează“
copiii, cuplul de ţărani începe să renunţe, încetul cu încetul,
la activităţile economice specifice gospodăriei ţărăneşti: mai
întâi la animalele mari – cal, vacă –, ceea ce înseamnă şi renunţarea
la „munca fânului“ şi o parte a culturilor cerealiere,
cele de la câmp. Următorul pas, cel decisiv, va fi şi renunţarea
la porc şi la cultivarea porumbului în „gredina“ de lângă
casă, dar acesta de obicei nu este făcut decât după destrămarea
cuplului. După acest pas nu mai urmează nimic,
doar aşteptarea morţii. În acest context, nu pot să nu îmi
amintesc de bunica paternă care la bătâneţe se tot ruga la
Dumnezeu: „Doamne, când nu mai pot să lucru, să mă iei!“.
Omul care omoară porcul
După ce am văzut când este ucis porcul, acum urmează să
stabilim şi cine îl ucide. La înjunghiatul porcului, cercul participanţilor
devine strict masculin şi adult. Toţi cei care au
întreţinut relaţii afective cu porcul se îndepărtează: femeile
şi copiii, în principal. Badea Cornel, măcelar cunoscut în tinereţe
, îşi aminteşte de vremea copilăriei:
Când eram copil aveam un bunic care ne tăia nouă porcii aicea.
Şi în momentu’ când venea bunicu’ şi să făcea agitaţia-n curte,
că: „Hai să punem frânghia în picior!“ „Hai să ducem porcu’“, io
fujeam în fundu’ grădinii şi-acolo îmi vâram capu’ în paie. Îmi
astupam urechile ca să nu aud, şi în momentu’ când simţeam
pe la nas miros de şorici, apăream şi io de-acolo (Fodorean
Cornel, n. 1948).
Lele Marie rememorează cu groază vremea când, copil fiind,
era trimisă să ţină ligheanul în care se recupera sângele
porcului pentru prepararea sângeretelui:
Nu stam, nu stam [la înjunghiat] că nu-mi plăcea. Şi auzi...
mă mâna mama cu ligheanu’ să iau să facă sângerete. Şi-apoi
mama: „Du-te, du-te, du-te, nu te teme că nu ţ-a face ţâie
91