Noi culturi, noi antropologii - Humanitas

decret de ordine interioară care se încheia astfel: «Iară toţi
aceia care, mânaţi de o cutezanţă profanatoare, îndrăznesc
să se împotrivească divinităţii noastre, vor fi despuiaţi de
slujba şi averea lor». În această ordonanţă scrisă cu cerneală
de şofran, nu bubuie glasul păgânilor imperatori romani,
ci al blânzilor împăraţi creştini. Scrisoarea împăratului bizantin
era considerată sfântă; legislaţia lui, revelaţie divină.
Trebuia să i te adresezi cu titlul de Eternitatea ta. Fiind o
personificare divină, şi lui, la fel ca şi lui Dumnezeu, i se
cuvenea adoraţia. Nemiloasele canoane ale ceremonialului
obligau nu numai pe supuşi, ci şi pe ambasadorii străini să
se prosterneze în faţa domnitorului. Episcopul din Cremona,
Liut-prand, ambasadorul ducelui din Alilano, n-a vrut cu nici
un chip să se prosterneze în faţa unui pământean. Până la
urmă totuşi a fost nevoit s-o facă. În descrierea soliei sale,
el povesteşte cum s-a desfăşurat prezentarea la curte. Împăratul
stătea pe un tron de aur, aşezat la umbra unui copac,
cu crengile şi frunzele din aur. Pe ramuri stăteau păsări artificiale;
de cele două părţi ale tronului îşi holbau ochii lei de
mărime naturală, făuriţi din aur curat. Când ambasadorul a
fost introdus în sala tronului... păsările artificiale au început
să fluiere şi să cânte; cei doi lei au izbucnit în răgete. Rezistenţa
episcopului s-a frânt şi, împreună cu suita lui s-a prăbuşit
în faţa tronului. Când şi-a ridicat din nou privirea, nu
mai era nici împărat, nici tron: un mecanism secret ridicase
toată panorama în aer şi fulgerele dumnezeieşti ale privirii
împăratului îl săgetară de sus pe ambasadorul înlemnit“ 244 .
De-a lungul timpului, popoarele au amplificat, diversificat
şi specializat ceremonialul în raport cu necesităţile statului
şi ale individului, adecvându-l şi extinzîndu-l la nivelul a
numeroase domenii şi activităţi sociale. Naşterea teatrului,
a spectacolelor coregrafice, a întrunirilor literare şi sportive,
cum ar fi vestitele olimpiade ale Antichităţii, turnirurile
medievale, concursurile de poezie de la curţile prinţilor
medievali şi renascentişti sunt toate tributare sincretismului
originar al ceremonialului din care, sub o formă sau alta, activităţile
enumerate s-au particularizat. În procesul evoluţiei
244. Ibidem, pp. 38–39.
257