Ortodoxia - Paul Evdokimov

ANTROPOLOGIA 111
legătură cu drahma cea pierduta: ''Stapănul S-a aplecat spre pământ şi
Şi-a găsit chipul Său"246. Tocmai această cădere slabise puterea creatoare
a faptelor, distrusese asemănarea, dar nu lovise chipul şi de
aceea Stăpânul il regăseşte. Datorită chipului, omul îşi păstrează libertatea
alegerii, o oarecare autonomie initială de discemământ. Chiar in
timpul Vechii Aliante, gasim ca exista o dorintă a binelui. ceea ce
dovedeste cel putin integritatea llberului arbitru al acestei dorinte, deşi
omul nu a putut să actualizeze acest bine in viata sa. Parintii, care I-au
urmat pe Origen in teologia harului, ne atrag atentia asupra pericolului de
a confunda liberul arbitru al intentiei cu liberul arbitru al faptelor. Fată de
acel non posse non peccare al Fericitului Augustin. Răsăritul afirmă libertatea
absolută a primei mişcări a vointei, in afară de orice constrângere
sau cauzalitate, capacitatea sa de a formula acel "fiat": dorinta mântuirii şi
a însănătoşirii. Într-o măsură oarecare. această dorintă este operantă
chiar de pe acum, caci răspunde dorintei lui Dumnezeu, şi in felul acesta
pregăteşte şi atinge venirea harului. Cu toate acestea, nici această capacitate
nu este niciodată numai omenească; mai dinainte, chiar inainte de
Hristos, ea a fost teandrică, pentru ca harul infierii este innascut; harul,
sădit in om de la crearea sa, este subiacent oricărei fapte omenesti.
Chipul este "însufletit'" prin ootez. iar după aceasta. harul, prin
asentimentul vointei (rânduiala exorcismului, a lepadarii de Satana şi a
mărturisirii credintei) creează din nou asemănarea - participare. ca să
actualizeze deiformitatea virtuală. Trupul psihic culminează in trupul
duhovnicesc. individualismul egocentric şi demonie. in personalitatea
teocentrică. În lăuntrul ordinii harului, omul nu mai poate să nu fie
liber, c.Jci. in functie de chip, libertatea se aseamănă cu libertatea
divină. Răsăritul nu ar fi putut sa-1 urmeze pe Fericitul Augustin, fără să
se renege şi să se trădeze24 7.
Pentru greci, când Dumnezeu a semănat în fiinta omenească darul
libertatii, a renuntat, într-un fel, la puterea Sa unică. Sfântul Maxim şi
246. La vie en Christ, trad. S. Broussalleux, p. 27-28.
247. Teologia chipului, aproape inexistentă în Apus, a fost înlocuită cu teologia
harului creat. Un intermediar creat, un "medium" creat este necesar, ca să se înlăture
panteismul şi să conditioneze legătura dintre Dumnezeu şi om (Aibert cel Mare, Sentinte
Il, 26). Habitus infus asigură supranaturalizarea sufletului şi il organizează pe om după
Dumnezeu, îl formează, în vederea faptelor meritorii. După Toma din Aquino, harul
creat ne asimilează naturii divine în ea însăşi (Ioan 17, lect. 5, 9). A se vedea J. Backes,
Die Christologie de;; .~eiligen Thomas und die griechischen Kirchenvoeter, Paderborn,
1931. Pentru Eckart, sediul indumnezeirii este pasivitatea omului, omul cel nou este
infuza! şi nu face parte din creatură; este, intr-un anumit inteles, necreat. Chiar în
sfintenie se iveşte pericolul unui oarecare automatism. Fiinta nu este transfigu!Cltă Jn mod
real, indumnezeirea este adăugată ca şi harul. E un fel de imputare a dreptătii ... Cu toate
acestea doctrina lui theosis nu este cu totul inexistentă (cf. Fer. Augustin, Senno 166, 4,
P. L., 38, 909; 36, 565; Tertullian, P. L., 2, 316, 317; Ambrozie, P. L. 16, 401-403).