Ortodoxia - Paul Evdokimov

ANTROPOLOGIA 81
tot de natură, ea este supusă necesităţilor şi scopurilor imediate.
Libertatea depinde de spirit, de persoană. Când libertatea ajunge la
culmea ei, atunci nu doreşte, liber, decât adevărul şi binele. În
plinătatea ei viitoare, când va lua chipul libertăţii divine, binele şi
adevărul vor corespunde total dorinţei sale; aceasta demonstrează că
adevărul este actul libertăţii. Acesta este sensul suprem pe care îl
vizează identificarea paradoxală, la Soren Kiergegaard, a subiectivităţii
şi adevărului, şi care demonstrează că adevărul este actul libertăţii 127.
Libertatea noastră va fi mereu adevărată libertate numai când se
va situa în lăuntrul lui opus Oei. Când Sfânta Fecioară a spus îngerului
Gavriil "fiaf', aceasta nu a însemnat numai supunerea voL'1tei sale, ci a
exprimat absoluta libertate a fiintei sale. După traditie, toată viata pe
care Sfânta Fecioară a petrecut-o la templu, "umbrită de Duhul", a fost
îndreptată spre acest act. lconografii Bunei-vestiri ne înfăţişează pe
Sfânta Fecioară în penumbra unei aşteptări pline de nerăbdare, dar
care nu pare deloc surprinsă sau uimită ca de un lucru neaşteptat, ci
apare ca o fiinţă adânc cutremurată în fata misterului, în clipa supremă,
când taina se dezleagă în cele din urmă; îngerul care vesteşte şi
Fecioara care ascultă alcătuiesc un ansamblu al aceleiaşi tonalităti simfonice.
Aceasta reprezintă istoria lumii în rezumat, teologia concentrată
într-un singur cuvânt; căci atât destinul lumii cât si al lui Dumnezeu
depindeau de această liberă acceptare. Sfânta Fecioară a dorit totdeauna
naşterea lui Dumnezeu şi aceasta a fost chiar obiectul sfânt şi curat
al libertăţii sale exprimat prin fiat. Nici chiar Dumnezeu nu inventează
adevărul, ci "îl gândeşte veşnic" şi după aceea îl "spune şi se face".
Libertatea omului, după chipul lui Dumnezeu, înseamnă ca omul să
reproducă această aparitie a adevărului, care există mai înainte de el.
Când Hristos S-a intrupat, ne-a îngăduit nu atât să-L imităm, ci să
retrăim viaţa Sa, să ne conformăm esentei Sale şi tocmai acest lucru
ne învaţă Sfintele Taine şi ciclul liturgic. "Dumnezeu nu este o fiinţă pe
care o demonstrăm, ci o fiinţă cu care trăim în legătură ... cine caută
dovezi săvârşeşte o hulă, iar cel care vrea să arate că creştinismul este
verosimil, acela distruge creştinismul" (Kierkegaard). Trebuie să alegem
intre a vietui şi a exista, în înţelesul cel mai autentic al cuvântului a
exista, şi trebuie să ne situăm destinul nostru în dialectica "persoanei a
doua", a lui Tu divin. Credinta nu este nicidecum o simplă adeziune intelectuală,
nici supunere pur şi simplu, ci este credinta persoanei
omeneşti în Persoana dumnezeiască. Acestea sunt legături ale nunţii cu
poemele sale de iubire. Biblia recurge la ele ori de câte ori este vorba
să arate raporturile dintre Dumnezeu şi om.
127. S6ren Kierkegaard, La Repetition, le Concept d'angoisse, Journa/, Post­
Scriptum.