Ortodoxia - Paul Evdokimov

ESHATONUL SAU LUCRURILE DE PE URMĂ
349
Printr-o confuzie frecventă, se identifică Pacea-shalom, pe care o
vesteşte Biblia, cu viata paşnică; Mângâietorul, cu viata noastră confortabilă.
Or, după Biblie, credincioşii vor fi prigoniti, iar Biserica se va
clădi pe sângele martirilor. "Să nu credeţi că am venit să aduc pacea
pe pământ, nu am venit să aduc pacea, ci sabia" {Matei 1 O, 34). "Foc
am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins" {Luca
12, 49), vesteşte Domnul Păcii. "Pacea Mea o dau vouă, nu precum
dă lumea vă dau Eu" {Ioan 14, 27). Pacea mesianică sfarmă marginile
istoriei şi o îndreaptă dincolo de cadrele ei obişnuite. Este ca şi punctul
de ;:.erspectivă în tablourile lui El Greco, acesta este cel care dirijează
compoziţia, dar el se află în afara tabloului. Întrebarea fundamentală
pentru orice Biserică o pune imperios pacea mesianică: se instalează
Biserica în istorie sau întrupează cu adevărat această pace care
răstoarnă aşezările istorice şi face ca lumea să se sfârşească? Din acest
criteriu decurg două feluri de a defini Biserica şi rolul ei în istorie: a)
putem defini Biserica în funcţie de ea însăşi, de membrii ei singuri, şi
aceasta ar fi o conceptie statică şi istorică, Biserica "statornicită",
bucurându-se de toate plăcerile banchetului mistic, dar în cazul acesta
calitatea sa de aluat al vietii creştineşti s-ar pierde şi, odată cu ea, şi
stăpânirea asupra destinului lumii; b) dimpotrivă, Biserica, ispitită de
pofta puterii lumeşti, pătrunde lumea, dar nu mai are "focul care sară".
Eshatologia fără istorie {ispitirea răsăriteană), sau istoria fără eshatologie
(ispitirea apuseană) produc, din cauza deznădejdii, o hiper-eshatologie
(ispită protestantă) care sare pe deasupra istoriei, în momentul
final. În toate aceste cazuri, istoria şi lumea sunt devalorizate de sensul
lor specific, şi anume: de a fi obiectul iubirii dumnezeieşti, locul
întrupării Împărăţiei lui Dumnezeu. Celălalt chip este în functie de
Hristos şi de rugăciunea Sa preoţească: Domnul nu a venit în această
lume decât pentru a-Şi îndeplini misiunea Sa de apostolat: "ca lumea să
creadă" {Ioan 17, 21). Numai Biserica cea care trăieşte în lumina
parusiei, iar aceasta nu este atât sfârşitul lumii, cât mântuirea ei, numai
aceasta este în mod real în istorie, pentru că ziua Domnului nu este
nicidecum ultima zi, ci Împlinirea. Aceasta arată că Biserica trăieşte sub
un regim dublu: regimul istoric al întrupării şi cel eshatologic al parusiei.
"Biserica este a celor care se pocăiesc şi a celor care pier"26 şi, în
acelaşi timp, cum zice Nicolae Cabasila: "Nu putem merge dincolo, nici
să adăugăm ceva ... după euharistie, nu mai există nimic spre care să
tindem, trebuie să ne oprim acolo"27. Şi cu toate acestea, după
împărtăşire, preotul zice: "Hristoase, Paştele cele sfinte şi mari! O,
26. Sfântul Efrem Sirul, citat de P. Florensky, Les Peres orientaux du lV-e siecle (ln
ruseşte), Paris, 1931, p. 232.
27. N. Cabasilas, La Vie en Jesus Christ, tr. Broussaleux, Amay sur Meuse, p. 97-98.