Ortodoxia - Paul Evdokimov

252 ORTODOXIA
sunt nesfârşite în combinatiile lor; dimpotrivă, de îndată ce ea este
chemată să spună ceva, doar o singură coincidenţă cu continutul, aşa
ca ea să prefigureze şi să vehiculeze cuvântul ei în propria-i structură, îi
dau veşmântul ei adevărat şi adecvat, care este frumosul.
Când în muzică lipseşte melodia, iar în artă lipseşte subiectul omenesc,
această distrugere a limitelor, aceste expresii nesfârşite arată că
sufletul omenesc s-a micşorat, s-a limitat: o astfel de muzică şi artă sunt
expresii exterioare ale micimii lui lăuntrice. Nemărginitul în marginile
acestei lumi inchise nu transcende absolut nimic. Este o artă "cu uşile
închise". Dimpotrivă, nemărginitul dumnezeiesc ia forma foarte precisă
în Întrupare - el se mărgineşte pe sine prin formele omeneşti.
Hieratismul sfintilor, nemişcarea lor aproape rigidă, limita lor exterioară
traduce adevărata nemărginire a spiritului lor. "De la chipul lui
Hristos noi ridicăm ochii mintii noastre la chipul nemărginit al lui
Dumnezeu90. "Prin firea Ta, desigur Tu eşti nemărginit, Doamne, dar
ai vrut să Te micşorezi sub vălul trupuluj"91. În această transcendenţă-imanenţă,
Dumnezeu este prezent, dar şi întreg omenescul este
prezent.
Arta modernă este totuşi foarte semnificativă ca fenomen.
Titanismul ei, pe măsura omului, a condus la eliberarea de orice
prejudecată, a desfiintat ororile secolelor recente şi prin aceasta este
înviorător; a ucis prostul gust al secolului XIX. Forma exterioară este.
nefinisată. Dar aici, ca şi în timpul catacombelor, arta îşi atinge limitele
ei imanente şi - potrivit dialecticii ei interne - se plasează în mod evident
dinaintea ultimei alegeri, dar nu între viată şi moarte, ci între a trăi
pentru a muri sau a muri pentru a trăi. Nici o evolutie nu mai este posibilă
-, căci cheia secretului corespondentelor s-a pierdut, iar ruptura
între sacrul transcendent şi "religiosul imanent" este atât de radicală
încât ea nu permite pur şi simplu o evolutie de la un plan la altul.
Accesul la forma interioară, eonică, este oprit de îngeruL cu sabia de
foc. Trebuie să treci prin botez - adică prin moarte - pentru a învia în
acea lumină care nu mai este evanghelică, pământească, kenotică, ci
în lumina apocaliptică a chipului uman al lui Dumnezeu, şi nici cu
chipul blând al lui Iisus, ci în chipul omenesc de temut şi strălucitor al
lui Dumnezeu în Treime.
Ceea ce agravează situaţia artei este faptul că însăşi iconografia nu
a ieşit din propria sa criză de patru ori seculară. După redescoperirea
icoanei, la sfârşitul secolului XIX, arta "copiştilor", un punct mort al
imobilismului, face din arta creştină a icoanei, o artă împietrită, fără
nici o ieşire. Iconografia modernă este chemată să cunoască şi să
90. Teodor Studitul; P G. 99, 1193.
91. Slujba din prima Duminică a Postului Mare.