Ortodoxia - Paul Evdokimov

292 ORTODOXIA
Conform acestei metode, Dumnezeu este cauza primă, motorul divin
care declanşează mişcarea, viata, existenta, şi totul îşi are originea în
această cauză primă. in acest caz, libertatea omenească nu este decât
o cauză secundară, o cauză instrumentală; ea îşi are originea în cea
dintâi şi este determinată de aceasta. Dacă păcătuieşte cauza secundă,
aceasta se întâmplă pentru că prima o îngăduie. Determinismul cauza!
se situează în mod fatal în timp, iar prima mişcare se situează în mod
inevitabil în timp, unde se află inevitabil prima mişcare, de unde trebuie
să tragem concluzia că această cauză primă este pre-cauza universală a
totului, iar prefixul "pre" introduce timpul în eternitatea lui Dumnezeu.
Omul nu apare în mod fatal decât ca un obiect al actiunii dumnezeieşti,
Pe acest plan cauza!, ideea augustiniană despre predestinare, încă
nehotărâtă, este condusă de logica de fier a juristului Calvin până la
capăt, astfel: Praedestinatio ad gloriam, reprobatio ad gehennam.
Cercul s-a închis în el însuşi, fără nici o ieşire posibilă 159.
Pentru teologia răsăriteană, Dumnezeu nu este nicidecum cauza
primă, ci este Creatorul. Numai crearea "după chip" situează libertatea
în afară de orice principiu de cauzalitate mecanică, iar conceptia patristică
despre om ca avtexousia ne arată tocmai capacitatea sa misterioasă
de a depăşi orice necesitate a naturii, ba chiar de a trece spre
libertatea dumnezeiască, să se vadă un microtheos. S-ar putea spune
chiar foarte paradoxal, că Dumnezeu cel iubitor de oameni este mult
mai determinat El însuşi de creatura şi legămintele Sale ("Juratu-s-a
Domnul şi nu-l va părea rău" Ps 110, 4), decât creatura de Creatorul
său_ Astfel, întruparea apare ca un răspuns inevitabil al lui Dumnezeu
dat propriei Sale premise: deiformitatea creaturii Sale. Căderea omului
arată amploarea titanică a libertăţii sale, care-i hotăreşte ea singură
soarta. Satana nu a mintit când a zis: "Veti fi ca dumnezei"; omul a
creat ceva care n-a existat niciodată mai înainte, a creat, a introdus
răul in firea sa nevinovată. Mai mult chiar, omul determină şi forma
intrupării ca Iubire răstignită. Sângele dumnezeiesc a fost vărsat tocmai
pentru a păstra libertatea sub har, căci Dumnezeu, după Părinţii bisericeşti,
"nu poate sili pe nimeni să-L iubească''.
Dar orice autonomie dusă la extrem este o contra-natură, pentru
că il 'tnchide pe om în sub-natura sa, îi împietreşte "sinele" său, îi distruge
ontologia sa deiformă. Dimpotrivă, când omul nu se mai uită
numai la propria-i subiectivitate, ci intră în relatie cu acel Altul dumnezeiesc,
când descoperă că are în sine o identitate divină prin har, ca
o persoană veşnic primită de Dumnezeu, atunci rupe cu orice izolare
159. "'Astfel, conform scopului pentru care a fost creat omul, noi spunem că el
este predestinat la moarte sau la viată" (lnstitution, cap. Vlll, p. 62}.