Ortodoxia - Paul Evdokimov

98 ORTODOXIA
Întruparea şi teosis sunt complementare, aşadar dreptatea originară nu
este un privilegiu gratuit, ci însăşi rădăcina fiintei şi care răspunde vaii
lui Dumnezeu de a se găsi în om. Tocmai pentru acest scop dumnezeiesc
omul, în esenta sa, a fost creat după chipul lui Dumnezeu .
3. Căderea şi iconomia mântuirii
Căderea a înăbuşit chipul lui Dumnezeu fără să-I pervertească. În
schimb, similitudinea, posibilitatea asemănării a fost vital lovită. După
concepţia occidentală, homo animalis păstrează, după cădere, principiile
esenţiale omeneşti, cu toate că acest om-animal e lipsit de har.
Pentru ortodocşi, deşi chipul nu este întunecat, pervertirea raporturilor
initiale dintre om şi har este atât de adâncă, încât numai minunea
ispăşirii îl reintegrează pe om în adevărul lui "natural". În căderea sa,
omul pare lipsit nu de un supraavans, ci de adevărata sa natură, ceea ce
face să se înţeleagă afirmaţia Părinţilor că sufletul creştin este în mod
esenţial "reîntoarcerea la rai", aspiratie la starea firească a naturii lui.
Pentru occidentali, natura umană contine viata intelectuală şi viaţa
animală, şi ceea ce se supraadaugă este viaţa spirituală (supranaturalul),
care într-o oarecare măsură se suprapune economiei pur umane.
OccidentuJ2DO concepe harul ca fiind extrinsec creaturii, pentru a se
opune baianismului {harul ar fi o parte integrantă a naturii), exprimând
aceasta în teologia tridentină; ordinea supranaturală supraadăugată
arată natura în însuşi principiul ei ca fiindu-i străină. Reforma a reluat
această concepţie şi, din teoria harului supranatural a scolasticilor, a
cine urmează
făcut un principiu anti-natural. Pentru asceza apuseană,
natura merge totdeauna în întâmpinarea harului. Penbu Răsărit, omul
"după chipul lui Dumnezeu" defineşte exact ceea ce este omul prin
natură. A fi creat după chipul lui Dumnezeu comportă harul acestui
chip şi, de aceea, pentru asceza răsăriteană, a urma adevărata sa
natură înseamnă a lucra după har. Harul este ca-natural, în mod
suprafiresc, firesc naturii. Natura poartă într-însa imperativul înnăscut
al harului şi acest har o face harismatică dintru început. Noţiunea de
"supranatural" din mistica răsăriteană este rezervată numai celei mai
înalte trepte a îndumnezeirii. Ordinea naturală este astfel conformă
ordinii harului, se desăvârşeşte în el şi culminează în harul îndum-
200. Cf. H. De Lubac, Surnaturel, Paris, 1946. De văzut şi lntroductlon aux
"Centuries sur la Charite" de Saint Maxime, deP. Pegon.