Ortodoxia - Paul Evdokimov

352 ORTODOXIA
juridic pe marginea misterului lui Dumnezeu, Câştigăm în claritate, dar
aceasta este îndoielnică. Este locul să ne aducem aminte de cuvintele
Sfântului Pavel: "0, adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui
Dumnezeu! Cât sunt de nepătrunse judecăţile Lui şi cât de neînţelese
căile Lui!" (Rom. 11, 13).
"Chipul acestei lumi trece" (1 Cor. 7, 31), "şi lumea trece şi pofta
ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (1 Ioan 2, 17).
Există ceva care dispare şi ceva care rămâne. Ne aflăm în faţa unei
transformări a elementelor. Şi mitologia şi ştiinţa ştiu în aceeaşi măsură
acest lucru. Imaginea focului este cea mai folosită: focul topeşte materia,
purificând-o, însă această trecere la o altă stare nu este în nici un
caz sfârşitul unei evoluţii. Există un hiatus. Ziua din urmă este o zi cu
totul aparte: ea nu mai poate deveni "ieri'', pentru că nu va mai avea
"mâine" şi nu va mai fi numărată la un loc cu celelalte zile. Printr-un fel
de minune, fiinta este smulsă din obişnuita sa măsură. Aşa cum zice
Sfântul Grigorie de Nyssa: Mâna lui Dumnezeu apucă cercul închis al
timpului fenomenal şi îl înalţă la o orizontală superioară33. Ziua din
urmă închide timpul istoric, dar ea însăşi nu-i apartine: ea nu poate fi
găsită în calendarele noastre şi de aceea nici nu poate fi prezisă. Este
ca şi moartea unui om care nu este datată decât pentru rudenii şi
cunoscuti; dar, la sfârşitul lumii, nici acest anturaj nu va mai exista, din
cauză că timpul istoric nu va mai fi. Ca să ne reprezentăm acest vid,
deseori se foloseşte imaginea unei sticle goale, dar să nu uităm că în
cazul nostru, al zilei din urmă, nici această sticlă goală nu va mai exista,
căci golul absolut o suprimă şi pe ea. Când citim că înaintea lui
Dumnezeu "o mie de ani sunt ca o zi şi o zi ca o mie de ani", acestea
nu sunt nişte proportii de 1 la 1000, ci numai imaginea unor măsuri
sau a unor eoni incomparabiU. Acest caracter transcendental sfârşitului
nu poate fi decât obiectul credintei şi al revelatiei, şi de aceea scepticismul
este logic în felul său: "în zilele cele de apoi, vor veni batjocoritori
cu batjocură şi vor zice: Unde este făgăduinţa venirii Lui?" (Il Petru 3,
3-4).
Pentru cineva ca Auguste Comte, lumea este mai populată cu
morti decât cu vii. Tăcerea acestei multimi nenumărate şi mute apasă
greu asupra celor vii. Statul "organizează''moartea, o măsluieşte sau o
ignoră; acţiunea lui caută să suprime conştiinţa tuiburătoare a mortii.
Dar chiar moartea însăşi interzice oricărei conştiinţe să se organizeze şi
să se închidă într-o lume mărginită şi, deci, artificială. În mod paradoxal,
putem spune: moartea este cea mai mare durere a existentei
noastre, dar, în acelaşi timp, moartea îl scapă pe om de platitudinea în
care riscă să îşi piardă totdeauna chipul său. De la Hristos încoace,
33. Sfântul Grigorie de Nyssa: In Ps., P.G. 44, 504 CD.