Ortodoxia - Paul Evdokimov

ANTROPOLOGIA 117
orice înduioşare sentimentală, lacrimile pocăinţei se amestecă cu lacrimile
de bucurie, continuând apele purificatoare baptismale280_ Asceza, care-i
mai presus de toate practică şi concretă, alungă răul, făcând să vietuiască
binele. Energiile spiritului au fost transferate, pentru că "sufletul desăvârşit
este cel care are puterea să întoarcă chiar patimile- 7ta8TtttK1) 6uvaJ.w;­
spre Dumnezeu"281 şi aceasta aduce odihna, pacea.isihia.
După ce rugăciunea perpetuă ajunge o stare neschimbată, omul
se simte uşor, detaşat de greutatea pământească, dezbrăcat de ego-ul
său. Lumea unde trăieşte un ascet este lumea lui Dumnezeu, uimitor
de vie, căci este lumea celor răstigniti şi înviati. La lumina flăcării care
arde în adâncul sufletului său, vede, intr-un "sărac", ceea ce evanghelia
numeşte "bogăţia în Dumnezeu". Din tot ceea ce este "a avea", omul
trece în "a fi" al fiinţei. Omul ajunge rugăciune întrupată.
Dumnezeu este simplu, iar sânul Tatălui este unitatea. Răul este
complex şi de aceea împrăştiat. Ascetismul reuneşte şi integrează după
chipul simplicităţii divine. Un ascet contemplă în unitatea lumii sale
lăuntrice "adevărurile lucrurilor", gândurile lui Dumnezeu, iar prin puterea
propriei sale unităţi, înclină planul material spre destinul său final,
acela de a fi lauda lui Dumnezeu: liturghie.
Privită din punct de vedere mistic, Ortodoxia este cea mai refractară
oricărei imaginatii, oricărei reprezentări figurative, vizuale sau auditive, dar
în acelaşi timp ea a creat cultul icoane~ s-a împodobit cu chipul şi prin ele
a construit Biserica vizibilă. Icoana, însă, "sfinteşte ochii celor care o
privesc şi le înalţă mintea spre teognozie"282_ Cu ajutorul teologiei simbolurilor,
icoana ne înalţă spre o prezentă fără fonnă şi fără chip. Icoana
îşi are .originea în intrupare şi urcă din nou la Dumnezeul cel nematerial.
Natura ni se înfăţişează, şi în aceasta rezidă întreaga învăţătură iconosofică,
dematerializată, îndepărtată de "lucruri", dar deloc lipsită de realitate.
Mistica orientală este antivizionară şi consideră că orice contemplare
imaginativă (metoda voluntaristă şi imaginativă de meditaţie) este
"capcana diavolului", căci în cazul acesta functia mintală este falsificată
de iluzia că omul "delimitează divinitatea în figuri şi fonne". Adevărata
contemplare este inteligibilă şi suprainteligibilă. Mai presus de cuvânt şi
de viziune, se situează iluminarea divino modo, de nevăzut, de neauzit
şi de nespus. Cunoaşterea prin necunoaştere se aruncă în lumina
apropierii fără formă. "Contemplarea circulară" aduce din nou sufletul
în lumină, adică intrarea în sine coincide cu ieşirea din sine, cu extazul.
Viziunea lumii, ca icoană a divinului, conduce la cunoaşterea apofatică
a Treimii, la teologie, aşa cum au înţeles-o Părintii Bisericii.
280. A se vedea l. Hausherr, Vie de Symeon, p. 124.
281. Sfântul Maxim, Despre iubire, 111, 93.
282. Sinodiconul Durninicii Ortodoxiei.