Ortodoxia - Paul Evdokimov

332 ORTODOXIA
Există o tensiune permanentă între esenţă şi existentă; ea este
mântuitoare, căci înaltă fiinta mai presus de fiintă, o cheamă să se
depăşească şi să se unească cu Dumnezeu. "Transcendentele"
existenţialiştilor nu transcend nicidecum dimensiunile acestei lumi, ci se
pierd în mărunţişurile neajunsurilor omeneşti, ale imposturii şi ale unei
tragice neintelegeri. Plinătatea vine numai de la Dumnezeu, nimeni nu
poate să şi-o însuşească numai cu instinctele sale de proprietar, ea este
veşnic primită ca un dar. De aceea, adevărata viată nu se dezvoltă
decât în euharistie, laudă şi liturghie. Teologia ultimului sfârşit presupune
supraînălţarea gândirii la propria ei cruce, ea nu are legături şi
nici continuitate cu filosofia omenească: "Noi vă propovăduim ceea ce
la inima omului nu s-a suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L
iubesc pe El" (I Corinteni 2, 9). Ea cuprinde totalitatea revelatiei, pune
misterul omului eshatologic - Filius sapientiae - şi iniţiază în strălucita
definitie a oricărui creştin: "Cel care iubeşte Arătarea lui Hristos -
Parusia" (Il Timotei 4, 8). Pentru aceşti iubitori ai Parusiei, ceasul care
vine este ceasul de fată, el determină tot ce precede şi tot ce urmează.
În lumina lui, orice mare păcătos, cum a fost şi tâlharul răstignit pe
cruce de-a dreapta lui Hristos, poate să se convertească imediat la
eonul veşnic. Dimpotrivă, cel fără de lege, stăpânitorul de-a stânga al
ocultiştilor se descompune şi descompune existenta într-o stare subiectivă
temporal-infernală. Amândoi, şi cel ce crede şi cel fără de lege,
prin optiune a lor hotărâtă, fac să se apropie sfârşitul, pe când tot ceea
ce rămâne la mijloc cade în categoria de "pai al istoriei", în categoria
celui "călduţ", de care vorbeşte Apocalipsa, categoria "celui ce va fi
vărsat". Sfintii, eroii şi geniile, când au atins adevărul, fiecare în felul
lui, culminează până la urmă în singura şi unica realitate. Sofiologia,
arta adevărată, icoana, liturghia, adevărata creatie sub toate formele
sale, sunt raiul imediat. Dimpotrivă, orice cult din categoria pervertirilor
duce la infernul imediat; acesta este privilegiul timpurilor apocaliptice,
să aducă la lumină tot ce este ascuns. În aceste conditii, dacă răul ne
arată o mărime statică constantă, infinitul vicios, Împărăţia prezintă
creşterea constantă: infinitul actual.
Evanghelia Sfântului Ioan ne istoriseşte un cuvânt al Domnului,
care are legătură cu acest imediat şi care, tocmai pentru aceasta, este
poate cuvântul cel mai grav din cele adresate Bisericii: "Cel care-I
primeşte pe cel pe care îl voi trimite Eu, pe Mine Mă primeşte; iar cine
Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine" (Ioan 13,
20). Dacă lumea, omul, aproapele nostru, primeşte pe un membru al
Bisericii, pe unul din noi, el se află de pe acum în circuitul treptat al
comuniunii, nu rămâne în afara cercului sfânt al Comuniunii întreite, al
binecuvântării Tatălui. Destinul lumii depinde de atitudinea inventivă a