Ortodoxia - Paul Evdokimov

346 ORTODOXIA
tuirii. Astfel, istoria este o dialectică a iniţiativelor lui Dumnezeu şi a
răspunsurilor omului, interacţiunea celor doi Adam, dialogul celor doi
"fie". Sinteza ultimă a mişcărilor ascendente şi descendente este deja
dată în Hristos, şi numai Hristos are cheia sensului istoriei. Depărtarea
dintre normă şi existentă, dintre firea căzută a omului şi starea sa
îndumnezeită va fi obiectul judecăţii, revelaţia zilei din urmă. Hristos
este măsura absolută a teandrismului universal. Dogma de la Calcedon
este lămuritoare pentru orice teologie a istoriei: subiectul absolut al istoriei
este Hristos, şi numai referindu-se la El, numai în Hristos, hristificată,
omenitatea este şi ea subiect al istoriei. Hristos ia asupra Sa toate
transformările, iar dacă în El nu mai este nici grec, nici evreu, aceasta
înseamnă că orice neam şi orice cultură îşi află propriul lor chip în
Hristos. Adevărul are toate modurile de expresie şi vorbeşte în toate
limbile (Apoc. 7, 9), iar acest adevăr este în Biserică. Este Biserica
îmbrăcată cu "o rochie pestriţă" (Fac. 38, 3; 1 Petru, 1, 10).
Hristos este şi răscrucea dintre Răsărit şi Apus, dintre religiile biblice
şi religiile extra-biblice. Convergenta adevăraţilor mistici din toate
religiile este semnificativă şi în acelaşi timp nu mai puţin tulburătoare.
Ca s-o putem aprecia la justa ei valoare, trebuie să înlăturăm înainte de
toate relativismul agnostic, precum şi sincretismul doctrinelor oculte,
"traditionalismul" de tip Guenon. În religiile din afara Bibliei, cum sunt
hinduismul, brahmanismul şi budismul, vom întâlni fenomenul interiorizării
vietii spirituale şi afirmarea fundamentală a Dumnezeului
transcendent şi personal din religiile biblice (ca mozaismul, chiar şi
islamismul, apoi creştinismul). Or, universalismul revelatiei creştine, ca şi
miracolul acestei revelatii, propovăduit de Părinţii bisericeşti, cuprinde
toate traditiile fără să le mutileze, ci ridicând esenta lor veritabilă până
la adevărul lor specific. Aşa a procedat Sfântul Apostol Pavel la Atena,
în fata templului zeului necunoscut. Adevărata dialectică a religiilor
demonstrează că interioritatea, mai curând sau mai târziu, cheamă
transcendenta, astfel încât părintele H. de Lubac22 se întreabă dacă
Amida din religia budistă nu este cumva o substituire depărtată a
Mântuitorului; tot astfel, Ramanuja, mistic hindus din sec. XI, ajunge la
convingerea că orice identificare budistă a omului cu divinul face cu
neputinţă o "întâlnire" între om şi Dumnezeu şi deci cu iubirea, şi de
aceea Ramanuja afirmă şi mărturiseşte pe Dumnezeul personal; experienta
mai recentă a părintelui Monchanin povesteşte foarte mişcător
că India aşteaptă descoperirea misterului Trinităţii; în fine, mesajul atât
de tulburător al lui Al Hallaj, mistic musulman răstignit la Bagdad în 922,
iar după aceea venerat neîntrerupt, şi care se ruga ca un adevărat creştin:
"Lăudat fie Dumnezeu, care a descoperit în omenitatea Sa (Hristos)
22. H. de Lubac, Amida, Paris, 1955, p. 306.