Ortodoxia - Paul Evdokimov

202 ORTODOXIA
este nici substanţială, nici ipostatică, nici în harul creat (trei cazuri
imposibile); singură posibilă şi eficace, ea nu poate fi decât energetică -
palamismul. Dumnezeu ni se comunică şi îndumnezeieşte prin lucrările
îndumnezeitoare, iar omul "participă la firea dumnezeiască" fără să se
amestece cu esenta lui Dumnezeu. În aceasta este cuprinsă întreaga
învăţătură răsăriteană despre natura omenească şi harul implicat în ea.
Teologia epicletică a Duhului Sfânt, subiacentă întregii gândiri patristice,
restabileşte echilibrul trinitar, căci ea contine întreaga economie a
creatiei recapitulate în Hristos, înaintea Monarhului ceresc. Cu cele
"două mâini" ale Sale35: Cuvântul şi Duhul, Tatăl sculptează fata
eonică a "dumnezeilor după har" ai Împărăţiei.
CAPITOLUL lll
Dreptul canonic3 6
"Învăţaţi-i pe oameni să păzească toate câte v-am poruncit vouă"
(Matei 28, 20). Biserica, păstrătoarea legii dumnezeieşti, scoate din
constituirea ei dumnezeiască dreptul de a statornici canaane (de la
Kavwv- regulă), de a judeca şi la nevoie de a apUca sanctiuni: "Cine vă
ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; iar cel ce se leapădă de voi, de
Mine se leapădă" (Luca 1 O, 16). De la începuturile ei, Biserica este
destul de conştientă de răspunderea ei pentru ordinea sa istorică, întrupată.
Sinodul din Ierusalim reglementează chestiunile referitoare la
creştinii de origine iudaică (Fapte 15, 22); Sfântul Pavel, în epistolele
sale, se ocupă de tinuta în adunări, de calitătile pe care trebuie să le
aibă episcopii, de folosirea harismelor. În primele trei secole, Biserica
foloseşte dreptul comun pe care îl găsim în Didahii {sfârşitul sec. 1 şi
începutul celui de al II-lea), tradiţia apostolică a lui Hipolit (începutul
sec. IlO, Învăţătura apostolilor (spre 250), şi Constitutiile Apostolice
{spre 380).
Cu secolul N, Biserica păşeşte în perioada sinoadelor regulate.
Mai multe Colecţii ne dau culegeri de canaane {spre exemplu Colectia
lui Ioan Scolasticul, în 550). "Simfonia" puterilor Bisericii şi Imperiului
35. Sfântul lrineu numeşte pe Fiul şi pe Sfântul Duh "cele două mâini ale lui
Dumnezeu" (Adv. haereses, N; P.G. 7, 975 B.
36. Hef~le·Leclercq, Histoires des Conciles, Paris, 1907·1921; Mansi, Sacrorum
Conciliorum nova et amplissima col/ectio, Paris-Leipzig 1903-1927. Tardif, Histoire des
sources du droit canonique, Paris, 1887. Dictionaire du Droit Canonique (în curs de
publicare), Paris.