Ortodoxia - Paul Evdokimov

ANTROPOLOG IA 65
conditiilor Împărăţiei, deja din viata pământească. Atunci când liturghia
numeşte pe Sfânta Fecioară "Rai", "Uşa Împărătiei", "Cer", nu face
nicidecum poezie lirică; realismul liturgic oferă istoriei drept axă realitatea
foarte concretă a făpturii celei noi şi a noului destin în Hristos,
exprimat prin acest nume. După Părinti, "sufletul creştin este
intoarcerea în rai"; iar istoria este "cutremurarea sufletului (omenirii)
inaintea uşilor Împărătief'69_
Deosebirea infinit de nuantată dintre teologi îşi are originea in
conceptia despre Dumnezeu, in natura relatiilor Sale cu omul. Chiar
Întruparea poate să ia aspectul determinist al unei hotărâri care ar
reglementa totul, de la alfa la omega. Hristos va mântui pentru că a
fost predestinat misiunii de Mântuitor, după cum Iuda a fost predestinat
pentru rolul său de trădător. Harul mântuirii va lucra asupra omului,
fără voia lui şi la nevoie chiar împotriva lui. Aceasta înseamnă mântuirea
numai prin har, in care Felix culpa este Felix, in măsura in care
declanşează, inevitabil, ispăşirea şi mijlocul prin care se realizează,
adică "harul organizat" de Biserică.
Or, partea omului, participarea lui la actul mântuirii sale, îşi va
păstra totdeauna latura sa antinomică, paradoxală. Pe de o parte,
"dacă Dumnezeu S-ar uita la merite, atunci nimeni n-ar intra in
Împărătie70, iar pe de altă parte "Dumnezeu poate totul, numai pe om
nu-l poate constrânge să-L iubească"71_ Aidoma in actul smereniei, in
mod subiectiv, un ascet se nimiceşte şi, pentru el însuşi, nu este decât
nimicnicie; dar in mod obiectiv, pentru Dumnezeu, pentru lume şi pentru
ingeri el este făptura cea nouă, o valoare umană de nepretuit; orice
incercare de a supune ratiunii această taină şi de a-i doza elementele o
distruge şi o falsifică in intregime. "Numai negustorii fac mereu
socoteli", zice Sfântul Ioan Hrisostom. Armonia dintre cele două vointe
ale lui Hristos ne arată perfect această taină. Ea afirmă plenitudinea
vointei omeneşti în Hristos, aceasta este "fără schimbare" tocmai pentru
că este virtual schimbătoare, însă urmează in mod liber şi se conformează
"neschimbării" voinţei divine. Determinismul aparent al acestei
"neschimbări", în dialectica lăuntrică a iubirii, este expresia cea mai
paradoxală a libertătii. Aceasta înseamnă că şi libertatea are necesitatea
sa lăuntrică, proprie şi unică: aceea de a se realiza ca libertate.
Cu cât iubirea se desprinde de orice principiu determinant, sau "interesat",
cu atât mai mult este condiţionată lăuntric de spiritul său propriu
de renuntare şi de sacrificiu. Dar ceea ce nu este inspirat - in-spirare -
69. Sfântul Isaac, Wensinck, p. 310.
70. Marcu Eremitul, De /a justification par les oeuvres, In "Philocalle", voi. 1.
71. A se vedea A. Baum, Contemplation et ascese, in "Etudes carml!litatnes",
1949, p. 51.