Ortodoxia - Paul Evdokimov

42 ORTODOXIA
tologic. Ea citeşte sfârşitul lumii în orice obiectivare org_anizată, în orice
sfintire fonnală sau absolutizare a ceea ce este relativ. lnsuşindu-şi conceptia
Sfântului Simeon Noul Teolog, Berdiaev83 înfăţişează căderea
în păcat ca o exteriorizare, ca obiectivare a existentei. Dimpotrivă, eshatologismul
înseamnă întoarcerea înăuntru, revenirea la esenta Spiritului.
Concepţia despre rău, ca stare fantomatică, iluzorie (Sfântul Grigorie de
Nisa) este examinată mai temeinic, în conceptia fenomenologică despre
lwne. Ciadaev84 sesizează dimensiunea eshatologică a timpului istoric,
iar Soloviev85 vorbeşte de sfârşitul intrinsec al istoriei. Pentru Berdiaev,
acest sfârşit este inevitabil, deoarece orice creatie, orice flacără a inspiratiei
se stinge în obiectele acestei lumi, se socializează, se democratizează.
Istoria însăşi cere sfârşitul, dar aceasta înseamnă că ea îşi caută
şi sensul ei. Acesta poate fi găsit, încă o dată, în dogma de la Calcedon.
Dacă GogoJB6 este sfâşiat lăuntric intre cei doi poli ai fonnulei de la
Calcedon, în schimb BuharevB7 trasează o sinteză dincolo de Umitele
raţionale ale culturii, situată în Hristos. Dostoievski se revoltă cu cea
mai mare forta impotriva oricărui monofizism, ca şi împotriva monismului
idealismului german88 şi scrie o apologie strălucită a omului şi a
cosmosului, în lumina dogmei. Spre deosebire de acosmismul apusean,
curentul sofiologic (Soloviev, Florenski, Bulgakov, Trubetzkoi,
Zenkovsky) aduce solutia sa proprie problemei cosmosului şi unităţii
metafizice a tuturor dimensiunilor planului creat. Este absolut paradoxal
că Bizantul s-a inspirat din maximalismul monastic, din viziunea sa
duhovnicească despre lume, ca să creeze profunda sa cultură. Acelaşi
duh a însufleţit şi pe gimditorii ruşi, în încercarea lor de îmbisericire a
vietii. Gânditorul singuratic şi de o uimitoare eruditie, Fedorov89, luptă
impotriva păcatului uitării şi recomandă intoarcerea la pomenirea
tuturor mortilor, visând o sinteză absolută a tuturor stiintelor, puse în
slujba Învierii.
Răsăritul stabileşte cea mai strălucită continuitate între planurile pe
care Apusul le desparte. El consideră această continuitate, ca o
legătură de înfăptuire, in plenitudinea unei realităti cu adâncimea sa
specifică şi cu adevărul ei specific. Astfel, "supranaturalul" este deplina
redare a unei noi forme lumii naturale, după asemănarea lui
Dumnezeu. Credinta este adevărul întreg al cunoaşterii, iar Biserica
83. L'Esprit et la /ibertl, Ed. Je Sers, 1933; De la destination de l'homme, ed. Je
Sers 1935; Cinq meditatior:s sur l'existence, Aubier, 1936.
84. Lettres philosophiques, in "Telescope", 1829; in "Heritage ~raire", 22-24.
85. Trois entreriens, 1900. Trad. fr. ed. Plon-Nourrit, 1966.
86. Confession d'un auteur, Copespondance avec des amis.
87. L 'Orthodoxie et /'actualite (In limba rusă).
88. Critica sa impotriva lui Kant şi Hegel il apropie de Kierkegaard.
89. Philosophie de la cause commune (in ruseşte); Kharbin, 1928 (o nouă editie).