Ortodoxia - Paul Evdokimov

330 ORTODOXIA
Această referinţă religioasă, faptul că depinde de transcendent, nu
obligă Statul, societatea, civilizatia sau cultura să devină Biserică, dar le
îndeamnă să se împlinească într-o reciprocitate organică cu vis-a-vis-ul
lor, Biserica. În această matrice sofianică, se nasc in propriul lor
adevăr. Orice dualism manicheu, orice despărtire nestoriană, ca şi
orice monofizim a ceea ce este divin singur, sau numai a ceea ce este
omenesc, fac să sece chiar seva gândirii biblice şi să se piardă in nisipul
constructiilor eretice. Evanghelia este categorică: existenta omenească
în totalitatea ei este supusă unui unic scop, Împărătia lui Dumnezeu.
Viata socială nu se poate construi decât pe dogmă: "creştinismul este
imita rea naturii lui Dumnezeu" 1.
Eshatologia laicizată se lipseşte de eshaton şi visează la o comuniune
cu sfintii fără Cel Sfânt, la o Împărătie a iui Dumnezeu, fără
Dumnezeu. Nu atât conceptia sa este interesantă, cât raţiunea aparitiei
sale: ceea ce e important este contextul sufletesc din care s-a născut
filosofia sa. Creştinismul poate să dea un răspuns valabil acestei filosofii
numai după ce s-a inteles adevărul exigentelor lui puternice şi jocul tulburător
al substituirilor demoniace. Creştinătatea apuseană a părăsit
Împărătia lui Dumnezeu spre folosul unei Cetăti bine statornicite in
istorie, dar orice cetate istorică nu este decât simbolul şi parabola profetică
a Împărătiei lui Dumnezeu. Ortodoxia răsăriteană, pe de altă
parte, a rămas prea mult în societatea ingerilor şi în contemplarea liturgică
a cerului. Eshatologia marxistă reintroduce şi impune in toată
amploarea problema spirituală a istoriei, şi obligă pe de altă parte
evitarea oricărei rupturi protestante intre continuitatea tainică a istoriei
şi a Împărătiei. Ferma siguranţă a credintei este chemată să pătrundă,
pentru a manifesta invizibilul, tocmai această lume închisă de aici,
această captivitate aparent iremediabilă, şi să învie mortii, să facă
muntii să se mişte, să arunce focul nădejdii pentru mântuirea semenilor,
şi să lege această lume de "Biserica plină a Treimii"2.
Or, când slujitorii binelui slăbesc, această sarcină este preluată de
forte de o natură diferită, puse sub un semn potrivnicJ şi confuzia
izbucneşte. Porunca evanghelică de "a căuta mai întâi lmpărătia lui
Dumnezeu" (Matei 6, 33) se secularizează şi degenerează în utopia
unor paradisuri pământeşti. Teribilul totalitarism al fiarei apocaliptice se
profilează pe agregatele omeneşti.
Azi, creştinătatea nu mai este agentul activ al istoriei, ci spectatorul
pasiv al unui proces in care ea nu mai are nici o putere, riscând
să reducă Biserica la dimensiunile şi semnificatia unei secte care s-a
retras în ea însăşi, la marginea destinelor lumii. Reformele sociale şi
1. Sfântul Grigorie de Nyssa: De profes. christiana, P.G. 46, 244 C.
2. Origen, Selecta in Psalmos, 23, 1; P.G. 12, 1265.