Ortodoxia - Paul Evdokimov

114 ORTODOXIA
scafandru ascetic, care coboară şi explorează adâncurile întunecate ale
sufletului, populate cu monştri.
După acest "instantaneu" al adâncurilor proprii, sufletul
nădăjduieşte in milostivirea dumnezeiască ("Dintru adâncurile
fărădelegilor mele, cer adâncul milei Tale"). Înălţarea sufletului este
treptată, "scara raiului" a Sfântului Ioan Scărarul desfăşoară mişcarea
sa anagogică urmând treptele şi numai ultima treaptă închipuie iubirea.
ln felul acesta, înţelepciunea ascetică avertizează asupra primejdiei de a
privi cu uşurintă orice demers al iubirii. Adevărata iubire este rodul unei
maturităti duhovniceşti, pe care o încoronează, o desăvârşeşte.
Viata ascetică este învăluită tot timpul într-un cUmat de smerenie,
cultivat şi aprofundat din ce în ce mai mult. Sfântul Antonie, când era
pe moarte, strălucind deja de lumină, a zis: "Încă n-am pus început
pocăintef'261. Aceasta este singura putere262 care distruge radical
ura, răzbunarea, egocentrismul, fiindcă deplasează axa vietii omului în
Dumnezeu; omul nu mai face universul să se învârtească în jurul
ego-ului său263, ci el însuşi se situează,în Dumnezeu, exact acolo
unde-i este locui264.
În "războiul nevăzut" al ascezei, atenţia este atrasă spre izvorul
spiritual al răului. Conceptia ascetică despre originea răului se
deosebeşte profund de cea catolică, infirmitas carnis, şi de cea protestantă,
care-i şi mai radicală: creatura ex sese deficit. Or, păcatul nu vine
din jos, de la natură, ci se săvârşeşte în spirit265, şi abia apoi se
exprimă prin mijlocirea psihicului şi a trupului. Asceza precizează astfel
structura ierarhică a naturii şi aspiră să stăpânească materia cu ajutorul
spiritului. Ea comportă o reabilitare ascetică a materiei. Materia, ca şi
pasiunile, este bună dacă este în mâinile marilor duhovnici. După
Sfântul Maxim Mărturisitorul, chiar şi ~:Jtt8Uilta, pofta trupească, odată
curătită, poate să se transforme într-o înfocată dorintă a ceea ce este
dumnezeiesc266.
261 Metanoi.a, transformare şi renaştere, nu ;?ste un act , ci o stare sufletească şi
nu are sfârşit. Starea opusă este achedia, '"inimă împietrită".
262. Antonie zicea gemând: Aşadar cine va scăpa? Iar un glas i-a răspuns: smerenia
(P. G., 65, 77 B). Smerenia nu este bucuria pe care ar simti-o omul că nu înseamnă
nimic. ci faptul că omul simte distanta dintre el şi Dumnezeu, că il plasează pe om exact
la locul lui.
263. Atitudinea semnificativă pentru orice formă de nebunie.
264. Sfântul Ioan Damaschin, P. G., 94, AB.
265. +IÂautia - iubirea de sine, este izvorul căderii şi al oricărui p!cat (Sfântul
Ioan ScăraruO, P. G., 88, 1626).
266. Qu. ad Thal., P. G., 90, 269 B.