Ortodoxia - Paul Evdokimov

CREDii\ŢA BISERICII 199
După condamnarea "macedonienilor" (care negau dumnezeirea
Sfântului Duh), la Sinodul al doilea (381), şi a lui Nestorie (Antiohia) la
cel de al treilea (431), Sinodului al patrulea de la Calcedon (451) îi
revine gloria sintezei dogmatice. Acesta se bazează pe Dei et hominis
una persona, formula papei Sfântul Leon, din scrisoarea sa către
Flavian al Constantinopolului (Tomul către Flavian). El proclamă existenta
a două firi în Hristos, firea dumnezeiască şi omenească,
deosebite şi perfecte, unite fără amestecare, nici schimbare, nici
despărţire, într-o singură Persoană sau lpostas al lui Dumnezeu
Cuvântul. Impasul în care s-au închis cele două şcoli antagoniste
Alexandria şi Antiohia, arată în chip lămurit că orice raţionament omenesc,
in legătură cu realitătile dumnezeieşti, are o limită. Răspunsul
vine de la Dumnezeu, ca un miracol, sub forma unui cristal dogmatic
limpede şi simplu. Acest răspuns nu era o sinteză teologică (cu atât mai
puţin o sinteză filosofică de tipul triadelor lui HegeO, ci dogmatică, mai
presus de orice analiză teologică imposibilă, o definitie-limită. Aceasta
explică lunga rezistentă a monofizismului sirian şi egiptean sub forma
atenuată (şi acum actuală în Bisericile nestoriană şi iacobită) care a luat
forma eretică a monote/ismu/ui (o singură voinţă în Hristos); marele
apărător al diotelismului a fost Sfântul Maxim Mărturisitorul. După ce
Sinodul al cincilea ecumenic (553) a condamnat în Trei Capitole (scrieri
de T eodoret, T eodor şi lbas) tendinta nestoriană, Si nodul al şaselea
condamnă monotelismul şi defineşte existenta celor două vointe în
Hristos. Vointa omenească urmează în chip voit vointa dumnezeiască.
După Sfântul Ioan Damaschin, cel care doreşte este unul, şi, prin
aceasta, obiectul dorintei este în mod egal unul. Marele adversar al
monofizitilor, Leonţiu din Bizant, a introdus cuvântul "enipostaziere":
firea omenească a fost "enipostaziată" în [postasul dumnezeiesc al
Cuvântului.
Cu toate acestea, toate definitiile sinodale, mântuitoare în cel mai
înalt grad, nu puteau răspunde încă tuturor întrebărilor şi mai ales
acesteia: în ce fel acelaşi ipostas trăieşte în cele două firi? Solutia clasică
şi simplistă este absolut ino;>mpletă: omenitatea lui Hristos suferă,
iar dumnezeirea face minuni. In mod vădit ea taie şi separă chiar
misterul unităţii şi, excesiv de raţională, _ea trece pe alături de
adevărul veşnic antinomic. Ea se opreşte înaintea lui Dumnezeu si
omului şi suprimă taina însăşi a lui Dumnezeu-Om. Doctrina numită
comLmicatio idiomatum sau perihoreza (Sfântul Ioan Damaschin:;::), o
atinge mai de aproape, în sensul că ceea ce este dumnezeiesc
pătrunde firea omenească şi o îndumnezeieşte, dar întrebarea rămâne
deschisă în privinta actiunii reciproce a firii omeneşti asupra celei dumnezeieşti.
Autorul necunoscut al scrierilor intitulate Ierarhia cerească,