Ortodoxia - Paul Evdokimov

334 ORTODOXIA
cristalină, transparentă a Evangheliei; este timpul prezis al falşilor
profeti, al vorbelor false, al valorilor falsificate, al situaţiilor răsturnate şi
pervertite.
Scepticismul curentului ascetic extrem se inspiră din cuvintele: "Nu
iubiti lumea şi nici ce este în lume" (/Ioan 2, 15), şi decretează că, mai
curând sau mai târziu, ceea ce este cultură, creaţie omenească este
destinat să piară în flăcări.
lstoriceşte vorbind, cultura greacă a fost folosită pentru predicarea
creştinismului. Oare rolul ei să fi luat sfârşit? Astfel, procrearea lasă loc
fecioriei deja de la venirea lui Mesia. Tulburător este faptul că cultura
nu a fost primită totdeauna fără conditii, ea nu intră ca element
organic al spirituaUtătii creştine. Ea este un intrus, cel mult demn de
respectat. Putem uşor constata că există un oarecare utilitarism teocratic:
ne slujim copios de cultură pentru scopuri apologetice, spre a
atrage sufletele. Or, când cultura începe să simtă că nu este decât tolerată,
că este un corp străin pe care-I folosim după nevoi, ea pleacă,
devine autonomă, secularizată, atee. În acelaşi timp, însă, apare o dificultate
inerentă propriei sale dialectici.
Izvorul culturii este greco-roman. Principiul acestei culturi este cel
al formei desăvârşite în mărginit. Dacă, la început, creştinismul a învins
cultura, aceasta la rândul ei 1-a pătruns adânc, dar mai rămân anumite
elemente ireductibile. Cultura, atât în expresia ei clasică, cât şi în cea
romantică se opune eshatologiei şi Apocalipsei. Prin repulsia şi aversiunea
ei faţă de moarte, cultura se opune sfârşitului, principiul ei este să
rămână în istorie.
Or, nu se poate justifica nici o activitate istorică a omului decât în
relatie cu ceva cu totul altul decât durata pură, decât nwnai dacă-şi
găseşte semnificatia sa în legătură cu sfârşitul. "Căci chipul acestei lumi
trece" (1 Cor. 7, 31); prin aceasta trebuie să intelegem avertismentul de
a nu crea idoli, de a nu cădea în iluzia exagerată a paradisului pământesc,
nici chiar în utopia identificării Bisericii cu Împărătia lui
Dumnezeu5. Chipul Bisericii militante trece ca şi chipullumii6. Sfârşitul
istoriei este postulatul moral al istoriei înseşi.
Pe de altă parte, hiper-eshatologismul, care sare dincolo de istorie
în sfârşitul lumii şi se întâlneşte cu negarea ascetică, lipseşte istoria de
orice valoare, sărăceşte întruparea, dezîntrupează istoria.
Atitudinea creştină nu este niciodată o negare, fie eshatologică, fie
ascetică. Ea este o afirmare eshatologică. Cultura nu are o dezvoltare
5. Ecc/esia est nunc et regnum Christi, regnumgue caelorum (Fer. Aug_ustin, De
civitate Oei 1, 20, c. 9, n. 1). "Biserica actuală este Împărăţia lui Hristos şi lmpărătia
Cerurilor".
6. Putem cita cuvântul lui A. Loisy: "Aşteptam Împărăţia lui Dumnezeu şi a venit
Biserica" (L'Evangile et l'Eglise, 1902, p. 111).