Ortodoxia - Paul Evdokimov

RUGĂCIUNEA B!SERICD 239
5. Destinul icoanei în Apus
"Cărţile Caroline" (ale lui Carol cel Mare - Sec. VIII-IX,n. tr.),
pornind de la cea mai nefericită lipsă de întelegere60 a textului latinesc
al Sinodului al şaptelea ~cumenic, îl numesc ineptissimae sinodi.
Icoanele nu servesc decât pentru omamentare şi este absolut indiferent
dacă le are cineva sau nu. Sinodul din Frankfurt, din 794, din Paris în
852, declară că icoanele nu au nici o legătură cu prototipurile lor, pentru
că "Hristos nu ne-a mântuit cu pictura ..." şi s-ar mai fi putut
adăuga ... nici cu vreo carte. Ceva va rămâne totuşi din această atitudine
iconoclastă a lui Carol cel Mare şi explică poate impasul în care se
află azi arta sacră. Chiar dacă în trecut a existat o adevărată eruptie
măreaţă iconografică, aceasta nu mai constituie o victorie, pentru că
definitiile teologice ale icoanelor se limitează la aspectul lor utilitar:
intelesul pedagogic de învăţământ şi de consolare.
Dacă artele, până în secolele XI şi Xll, au peste tot acelaşi climat şi
ne arată că lumea creată este ca "o carte colorată", că ele descoperă
cele nevăzute (invisibilia), este pentru că ele nu au tinut pasul cu gândirea
teologică, dar mai târziu s-a produs un adevărat miracol la
Chartres, în arta romană, în iconografia italiană, apoi prin geniul
vizionar al lui Fra Angel.ico61, al lui Simone Martini şi al multor altora. În
secolul al Xlii-lea mai rămâne prea putin din pictura în "maniere byzantine".
Giotto, Duccio, Cimabue re nuntă la realitatea iraţională a lumii, a
"domeniului inteligibilului". Ei introduc în pictura lor fantezia optică
(perspectiva adâncimii), dar aceasta nu mai este arta transcendentului.
Arta rupe legătura cu "canoanele", îşi câştigă independenta, şi aceasta
aduce secularizarea, laicizarea secolului XN. Subiectele tratate - chiar
îngerii - sunt indMzi arhi-reali, din sânge şi carne. Sunt îmbrăcaţi şi se
comportă ca toată lumea, iar chipul ajunge chip contemporan cu artistul.
Nu mai e mult şi,cu prilejul executării unui subiect sacru, artistul va
ajunge să ne înfăţişeze în mod savant un peisaj, sau chiar un subiect
anatomic. Când pictorul vrea să mai tempereze avânturile sufletului,
dialogul dintre sufletul icoanei şi al credinciosului se estompează şi face
loc emotiei, arta sacră decade în arta pur religioasă. Este o artă pur
omenească: din axa transcendentă, această artă ia calea portretului, a
peisajului, a decorului62.
60. Numea pe Părinţii sinodului al şaptelea adoratori ai chipurilor.
61. Guilio Carlo Argan, in a sa Fra Angelico (Geneve, Skira 1955), arată pictura
îngerească -vai! -sub trăsăturile unui doctrinar, ale unui dominican perfect.
62. Preocuparea dominantă de a "înfrumuseţa" exp~că unele intervenţii binevenite ale
autoritătilor, cum a fost cazul cu Veroneae, cu Michelangelo care picta Capela Sixtină etc.