Ortodoxia - Paul Evdokimov

CREDINŢA BISERICII 203
explică prezenta dreptului bisericesc în Colecţiile dreptului Imperiului lui
Teodosie sau Justinian (Digeste, Novele etc.). Mai târziu, vom avea
lucrările canoniştilor Balsamon, Zonara etc.
Ortodoxia nu are un cod unificat pentru toate Bisericile, cum este,
spre exemplu, Corpus iuris canonici al Bisericii romano-catolice. Nu
există decât coduri locale al căror corp s-a format în Evul mediu, dar
care nu sunt totdeauna de acord între ele. Nu este atât de uşor, din
cauză că nu avem o muncă ştiinţifică critică, să stabilim care sunt
canoanele care-şi vor mai păstra toată valoarea lor actuală şi care sunt
cele care nu mai au aplicabilitate sau sunt perimate din pricina
schimbării conditiilor istorice: există canaane care-şi aşteaptă aplicarea
(spre pildă cele care privesc convocarea sinoadelor).
Deşi această stare de lucruri are unele inconveniente, unificarea
formelor canonice ar presupune un "monotip" normativ pentru Bisericile
locale, ceea ce este cu totul străin spiritului Ortodoxiei. Unitatea credintei
şi a cultului pot să se afirme diferit în formele istorice locale.
Canonul şi dogmele
Dogmele reprezintă esenta neschimbată a revelatiei, iar canoanele
ceea ce se mişcă în formele istorice şi nu trebuie să confundăm niciodată
aceste două planuri absolut deosebite, mai ales să nu dogmatizăm
canoanele. Cu această precizare, trebuie să relevăm legătura directă
care ne arată că dogmele şi canoanele se influentează reciproc. Canoanele
sunt expresia externă, vizibilă, istorică şi mobilă a ceea ce este imobil,
neschimbabil în dogme. Expresiile şi formele existenţiale se schimbă după
împrejurările şi epoca istorică a creştinătătii. Scopul canoanelor este să circumscrie,
în epoca respectivă, fiinţa dogmatică a Bisericii şi astfel să-i ajute
pe credincioşi să o întrupeze în viata lor. In acest mod, ordinea canonică
este totdeauna în functie de învătământul dogmatic.
Dar nici o formă instituţională nu este vreodată adecvată dogmei
si nu este nicicând decât o aproximatie relativă a adevărului în functie
de timpul său. Aceasta ne face să intelegem că este imposibil să dogmatizăm,
să absolutizam o formă canonică vremelnică şi relativă. Pe de
altă parte, orice modificare a unui element devenit "traditie" trebuie să
fie justificat prezentând o mai bună expresie a adevărului dogmatic.
Dreptul canonic, fără să pretindă vreodată plenitudinea totală a
formelor lui disciplinare, realizează totuşi orânduirea harismatică cea
mai corectă cu putinţă, în conditii istorice date, ca să o apere de orice
alunecare, deviere care ar atinge fiinţa neschimbabilă a Bisericii.
În felul acesta, canoanele, prin faptul că sunt o interpretare a dogmelor,
caută, prescriu si orânduiesc întruparea acestora în formele
concrete ale vietii.