Ortodoxia - Paul Evdokimov

338 ORTODOXIA
Pentru că omul se bucură de o libertate absolută şi pentru că el este la
originea judecăţilor de valoare, pentru că el este unirea între esenţă şi
existenţă, Deus non est, Deus est. Dar chiar şi la Sartre, omul
neputând realiza unirea dintre în sine şi pentru sine, el nu poate fi
decât un dumnezeu cu lipsuri.
Realitatea existentei lui Dumnezeu, pentru om, tine de filosofia
evidentei, dar aceasta trebuie creată. Dacă o atare filosofie se va
constitui, atunci aceasta va fi cu siguranţă o filosofie a revelatiei.
Evidenţa este poate chiar tipul cunoaşterii apofatice. Ea îndeamnă
spiritul să iasă din limitele sale proprii şi să treacă dincolo de orice
limită spre o realitate ascunsă care se revelează. Evidenta este totdeauna
o revelatie şi numai aceasta este definitia ei posibilă. Ea se
înfăţişează şi se impune cu certitudinea ei absolută, care este de o cu
totul altă dimensiune decât cea intelectuală. Orice întrebare referitoare
la posibilitatea unei iluzii sau la realitatea continutului acestei revelatii
devine fără obiect. Experienta religioasă ca atare nu comportă nici o
stare preliminară, reflexivă; dimpotrivă, ea cere o puritate receptivă, un
fel de spatiu liber al nostru, liber chiar de noi înşine şi deschis total
harului. Experienta religioasă este în întregime prezenta lui Dumnezeu,
care precede orice intrebare şi, prin aceasta, o suprimă în mod radical.
Evidenta care ne apare la capătul unei demonstratii nu este, de
fapt, o evidentă, ci o dovadă, adică rezultatul unei operatii. Cu atât mai
mult evidenta transcendentului suprimă orice demonstratie, orice este
mijlocit. Ea nu vine nici din credibilitate şi nici din raţiune. Ea nu
depinde decât de lumina care vine chiar de la obiectul respectiv. De
aceea, ceea ce este în mod autentic evident este totdeauna cel mai
neinteles, pentru că se situează în afara oricărei demonstraţii, fiind
absolut pur şi absolut neobiectivabil. Există o singură intelegere şi
cunoaştere directă dată de iluminarea mistică, care este harul pur al
parusiei. Din cercul tăcerii de deasupra adâncului care înconjoară pe
Tatăl, un glas din lăuntrul mintii mele îmi spune: Eu sunt Eu. Aceasta
nu este o definiţie, ci formula apofatică a transcendentei lui Dumnezeu
personal; un nume care mai mult tăinuieşte decât revelează şi care
arată că omul, într-adevăr, nu poate să-L numească pe Dumnezeu şi,
în acelaşi timp, este un Nume-Loc, în care Dumnezeu este imediat
prezent: Tu, care eşti neajuns şi totuşi aproape.
Lumea este îndoielnică, Dumnezeu, însă, este absolut sigur,
evident, iar eu sunt absolut sigur, evident, numai în relatie vie cu
Dumnezeu, pentru că sunt chipul Lui. Întruparea Domnului a unit
cele două evidente apofatice fără amestecare şi fără despărtire:
Deus absconditus et homo absconditus: "Eu sunt Eu", zice
Dumnezeu în sufletul meu; în fata Lui, cestălalt existent, acest sum