Ortodoxia - Paul Evdokimov

ESHATONUL SAU LUCRUR[LE DE PE URMA 339
(sunt) răspunde: "Eu sunt eu"; cel ce se gândeşte în el însuşi şi cel ce
gândeşte în om, în propriul său chip omenesc, în conştiinţa creată şi
teandrică în acelaşi timp; Numele nespus în el însuşi, Nimicul apofatic
şi Numele care a fost pronuntat: Ecce Homo, rămâne întreit.
Omul n-ar putea niciodată să-L inventeze pe Dumnezeu. Dacă
credinciosul Îl gândeşte pe Dumnezeu, dacă credinciosul are intuitia a
ceea ce depăşeşte total imaginatia sa, aceasta înseamnă că el se află în
lăuntrul gândirii divine, că Dumnezeu Se gândeşte pe Sine în el.
Dacă omul este destul de cinstit şi sincer cu el insuşi, dacă-şi
păstrează capacitatea de a se privi în lăuntrul propriei sale taine,
ferindu-se de orice idee intelectuală preconcepută, curat de orice
prejudecată şi de orice fel de "psihism" pervertit de patimi, poate foarte
uşor să spună cu cuvintele lui Pascal: In adevăr, omul il întrece infinit
de mult pe om, în adevăr, ar trebui să te sileşti, ca să nu crezi ... Cineva
mi-a dăltuit chipul, cineva mi-a sădit în inimă infinitul aspiraţiilor mele,
facultatea de a vedea pe aproapele meu şi de a-i zice "tu", şi prin
această iubire smerită să văd pe Aproapele absolut, pe Celălalt, pe Cel
"cu totul Altcineva" şi să-i zic 'Tu", Abs0lutul.
Orice problematică ratională este relativă. Dimpotrivă, omul poate
să recunoască intentionalitatea adâncă şi înnăscută a minţii sale, ceea
ce nu poate fi eliminat ca realitate trăită şi care transcende planul
reflexiv. Nu putem niciodată să-L atingem pe Dumnezeu la capătul
unui proces analitic retrospectiv, reconsiderând seria cauzelor mărginite:
în mod fatal, absolutul s-ar compromite cu relativul, s-ar reifica, ar
cădea în planul empiric şi obiectivat. Între dimensiunea absolutului şi
cea a relativului, este o prăpastie ce nu poate fi trecută. Dar dacă nu
există o idee de Dwnnezeu, o notiune abstractă de Dwnnezeu, dimpotrivă,
Dumnezeu este dintr-odată acest oarecare, care este cunoscut
în modul cel mai intim.
Dumnezeu există pentru mine prin faptul că m-a făcut să exist;
ilCeasta este o certitudine vitală, cunoscută prin lăuntrurile mele.
"Chipul" cu care Dumnezeu 1-a dăruit pe om nu se referă nici la un
principiu explicativ, nici la o garanţie de dovezi, ci se referă la actul de
dutoaşezare a lui Dwnnezeu. Absolut apofatic în ce priveşte esenta Sa,
Dumnezeu este în întregime şi imediat presimtit ca existent.
lntentionalitatea, legată de chip, îl îndrumează pe om să-L gândcască
pe Dwnnezeu, dar conţinutul gândiril despre Dumnezeu nu mai
l'.~te un continut gândit. În orice gândire despre Dumnezeu, Dwnnezeu
insuşi Se gândeşte pe Sine în mintea omenească şi aceasta constituie
1mediat experienta religioasă a prezenţei Sale. Omul nu mai poate
~pune nimic despre Dumnezeu, dar poate spune Dumnezeu, el ştie
deja apropierea Lui care-I înconjoară cu totul.