Ortodoxia - Paul Evdokimov

366 ORTODOXIA
de puterea jurisdictională sunt de resortul misiunii confesionale şi al
prozelitismului istoric, slujire care se situează clar în afara cadrelor ecumenice.
Pe de altă parte, frecventa confuzie între ecumenism şi
institutiile din lăuntrul aceleiaşi lumi confesionale {spre exemplu, între
luterani şi reformati) trebuie să fie înlăturată prin acel necesar "criteriu
de erezie": adică imposibilitatea dogmatică a intercomuniunii, ceea ce
desemnează pe cei trei parteneri indispensabili pentru o deplină reuniune
ecumenică: catolici, ortodocşi şi protestanţi.
Pe noi ortodocşii ne îndeamnă categoric să "ieşim din cetate" şi să
intrăm într-o comuniune posibilă cu eterodocşii, nu atât sentimentul că
suntem săraci şi am avea nevoie de o completare a credinţei, ci bogăţia
Bisericii noastre, revărsarea acestei bogăţii ortodoxe. Acest avânt este
dezbrăcat de orice zel prozelitist, de orice imperialism de convertire.
Noi ne bucurăm din plin de libertatea noastră, ca să mărturisim
credinta noastră apostolică, iar iubirea de oameni ne insuflă cel mai
sincer respect al libertăţii fiecăruia.
Totuşi, pe plan istoric, pe lângă comoara credintei şi a plinătăţii
sale, există o neîmplinire a adevărului trăit de omenescul din Biserică.
Comuniunea ecumenică ne ajută puternic să regăsim smerenia şi să
devenim mai buni ortodocşi.
2. Planul eshatologic
Biserica Ortodoxă, fără să renege nimic din credinta ei, fără să-şi
renege vechile sale canoane 71, care interzic orice comuniune (chiar şi
comuniunea în rugăciune) cu neortodocşii, intră în comuniune, se
roagă cu neortodocşii, participă la discuţii teologice, colaborează în
acţiunea socială. O astfel de atitudine nu este cu putinţă, spre deosebire
de atitudinea catolică pur istorică, decât situându-ne în punctul in
care se încrucişează istoria cu ceea ce o depăşeşte. Numai dacă
recunoaştem aceste două dimensiuni: cea istorică şi cea eshatologică,
putem înţelege mai bine natura sperantei ecumenice şi putem
îndepărta, în acelaşi timp, orice contradictie faţă de canoane şi orice
prozelitism simplist.
Acelaşi principiu, care afirmă că "nu există mântuire în afară de
Biserică" şi respinge orice minimalism sentimental, este şi cel care, prin
propria sa dialectică lăuntrică, face de nemenţinut orice complezenţă
fată de propria sa plinătate. lntentionalitatea "catolică" face şi va face
totdeauna să explodeze dinlăuntru orice limită şi, înainte de orice,
cea mai primejdioasă spiritual: cea pe care Părinţii o nwnesc "autorit-
71. Canoanele apostolice; 10, 11, 45, can. 33 Sinodul din Laodiceea.