Ortodoxia - Paul Evdokimov

30 ORTOUOXIA
acesta constă în deosebirea dintre o teologie catafatică (afirmativă)
autonomă, chiar dacă ea este "calea înălţimii'~ şi teologia apofatică
(negativă), care situează orice afirmaţie în limitele sale fireşti.
Pentru teologia catafatică, conceptul logic de Dumnezeu exprimă
adecvat fiinta Sa. Din conceptul de fiinţă se deduc, în mod analitic,
atributele lui Dumnezeu: simplitatea şi unitatea Sa. Legile ontologice se
aplică lui Dumnezeu ca Fiinţă. De aceea orice notiune antinomică este
înlăturată, pentru că ea contrazice logica totului. Aceasta, datorită universalismului
ei, se înfăţişează ca un organ de legătură cu ceea ce e
dumnezeiesc.
Pentru teologia apofatică, "supra-esenta" dumnezeiască este absolut
transcendentă fată de om şi determină o afirmaţie antinomică (dar
niciodată contradictorie) a totalei inaccesibilităti a lui Dumnezeu în Sine
şi a manifestărilor Sale imanente din lume. Dumnezeu "ne iese
înainte" prin energiile Sale şi este prezent în întregime în ele. Energia
nu este nicidecum o parte din Dumnezeu, ea este Dumnezeu care Se
descoperă, fără să piardă nimic din "ne-ieşirea" radicală din esenta Sa.
Energiile sunt comune tuturor ipostaselor Sfintei Treimi, ele sunt
necreate şi sunt accesibile creaturii. Acestea nu lovesc în unitatea. indivizibilitatea
şi simp\icitatea divină, tot aşa cum deosebirile dintre
ipostase nu fac din Dumnezeu un compus. Chiar Fericitul Augustin
este constrâns să-L numească pe Dumnezeu "Simpliciter mu/tip/ex"60
Dumnezeu este mai mult decât existenta, şi mai ales sub forma ei
logică, pentru că este creatorul oricărei forme, şi cu aceasta este mai
presus şi dincolo de concept. Simplicitatea lui Dumnezeu este ·cu totul
alta·· decât ideea noastră de simplicitate. Şi aşa, orice dogmă este antinomică,
mai presus de logică, dar nicidecum contradictorie.
Această deosebire pe care am semnalat-o se răsfrânge imediat
asupra problemei foarte complexe a harului. Pentru Apus, harul este
însuşire transcendentă, dar creată, şi oferă conditia care îngăduie să ni
se impute, în mod juridic, justificarea. Reformatorii vor duce această
notiune până la ultima ei limită. căci imputarea ia intelesul de
"declarare" (prin harul "extern'): deoarece prin hotărârea tribunalului, în
mod exterior, omul este proclamat drept, fără să fie drept în fiinta sa -
semper justus et peccator. Dimpotrivă, pentru Răsărit, harul, energia
lui Dumnezeu, îndumnezeieşte pe om în fiinta sa şi-1 transformă într-o
creatură cu adevărat nouă, dreaptă şi sfântă în ea însăşi, deşi prin har.
Întreaga teologie răsăriteană este determinată de această afirmaţie
fundamentală: că fiinta lui Dumnezeu este absolut transcendentă; iar
"lucrările" (adică energiile, harul) sunt imanente şi cooperante cu omul.
Aici nu este vorba, în nici un caz, de un joc abstract de idei, ci este o
60. De civitate Dei, 12, 18.