Ortodoxia - Paul Evdokimov

14 ORTODOXIA
Areopagitul, a asimilat cele mai bune elemente ale gândirii neoplatonlce.
De indat! ce s-a ajuns la un echilibru, instabil din pricina tensiunii
netncetate a polilor săi, acesta şi-a impus măsura şi sobrietatea sa, a
structurat din lăuntru viziunile pătrunzătoare ale spiritului speculativ al
Bizantului.
Arta sacră ne oferă, poate, expresia cea mai potrivită a acestui dar
înnăscut, care predispune la dialectică - limita adevărurilor teologale şi
care ne obişnuieşte să respirăm cu o desăvârşită uşurinţă aerul rarefiat
al înălţimilor. lconosofia, în continuă mişcare lăuntrică quasi-muzicală,
urmărind pas cu pas misterul liturgic, adică transcendentul trăit de noi,
însoţeşte zborurile cugetării şi o întrece în tainele sale, care revelează
ceea ce nu se vede şi ceea ce nu poate fi spus. Cuvântul traduce forma
logică a adevărului, pe când icoana este simbolul său plastic, în care
taina începe să se contureze; iar prin învelişul transparent al acestei
!urni, ea dăltuieşte realitatea ultimă şi permanentă; cu lumina taborică
ea îşi tese urzeala-i proprie şi, dincolo de fenomene, ne îngăduie să
întrezărim cerul pe pământ; cu o uşoară trăsătură, cu acea transparentă
a Sfântului Duh, ea străpunge lumea şi face să strălucească
prezenta transcendentă. Omul se obişnuieşte să trăiască în "cu totul
altceva"; iar "supranaturalul" apare uimitor de natural, familiar, intim şi
ajunge normativul existentei omeneşti.
2. Caracterul social
Teologia bizantină are o bogătie metafizică în născută, care îi conferă
un caracter profund omenesc, social. Tot poporul, şi nu numai
unii, se înflăcărează pentru nuantele cele mai subtile ale dogmelor
creştine. Aparatul filosofic - cu termenii şi categoriile sale şlefuite
într-un mod desăvârşit - dă mintii omeneşti putinta să-şi însuşească
datele Revelatiei. De fapt nu este vorba de filosofie. Aceasta este
depăşită în însăşi esenta sa şi asistăm la aparitia teognoziei, gloria
nepieritoare a Bizantului. Teologia Părinţilor bisericeşti este mereu
deschisă tuturor ramurilor cunoaşterii omeneşti, strălucitului umanism
grec; dar fără să se oprească aci, ca un pai"dagogos practic şi realist, ea
înalţă gândirea treptat, treptat la experienta legăturii directe cu
Dumnezeu, o initiază în contemplarea pură a "iubirii inflăcărate a
lucrurilor" şi o conduce în cele din urmă până la pragul "hesychiet, la
acea ultimă "faţă către fată", la îndumnezeire, adică la înduhovnicirea
fiintei omeneşti.
În cele dintâi cinci secole, asistăm la solida construire a Tradiţiei.
Raţiunea nu s-a multumit nicicând cu litera traditiei, ci, ca să
pătrundă