Ortodoxia - Paul Evdokimov

242 ORTODOXIA
fată"71. Absenta volumului exclude orice materializare; dacă în evlavia
apuseană, o statuie poate să se însufleţească, .o icoană răsăriteană nu
se va insufleti niciodată, pentru că ea suscită o prezentă a dumnezeirii
strălucitoare dincolo de propriul ei punct de cuprindere. Valoarea
icoanei este strâns legată de teologia liturgică a prezentei, care
deosebeşte precis o icoană de un tablou cu subiect religios. Orice
operă artistică se situează într-un fel de triunghi închis, format din:
artist, opera sa şi spectatorul. Artistul execută lucrarea sa şi trezeşte
emotia în sufletul spectatorului, pentru că totul este închis într-un imanentism
estetic. Iar dacă emotia trece la experienta religioasă, aceasta
nu se datoreşte decât capacităţii subiective a cutărui sau cutărui spectator
de a o simti peste tot. Sfântul Ioan al Crucii exprimă ceva tipic
apusean atunci când aşază icoanele printre "bunurile emotive care
lucrează prin sensibilitate". Arta sacră, însă, se opune tocmai la ceea ce
este plăcut şi care moleşeşte, se opune oricărui acord muzical al
sufletelor romantice, printr-un fel de uscăciune hieratică şi prin
lepădarea ascetică de factura sa.
Icoana, prin caracterul ei sacramental, sfărâmă triunghiul artistic şi
imanentismul său. Ea este independentă atât fată de artist, cât şi fată
de spectator, şi nu produce emotie, ci venirea unui al patrulea element,
faţă de triunghi: coborârea transcendentului, a cărui prezentă o adevereşte
ea.
Artistul dispare înapoia tradiţiei care vorbeşte, opera de artă
devine izvorul viu al prezentei, o teofanie 72, înaintea căreia nu putem
fi doar simpli spectatori, ci înaintea căreia trebuie să ne închinăm,
printr-un act de adorare şi rugăciune.
Orice tablou fixează şi reproduce vizual ceva ce nu mai există (ca
· situaţie concretă reamintită) şi, prin aceasta, confirmă absenta sau·
' inexistenta a ceea ce este reprezentat (ceea ce este atât de izbitor şi
i deosebit în orice fotografie), pentru ca timpul este ireversibil (niciodată
i nu poti regăsi acelaşi chip de două ori).
O icoană nu dă decât strictul necesar din latura "anecdotică" a
subiectului şi, pornind din acest punct, lasă la o parte artificiul unei
copii partiale şi efemere şi doar "prezintă"; adică readuce în prezent
originalul, face să răsară prezenta sa în plinătatea tuturor elementelor
sale arhetipice. Icoana potoleşte singura dorintă cu adevărat biblică:
dorul după ceea ce este absolut nou, a ceea ce este absolut de dorit,
dorinta Împărăţiei lui Dwnnezeu; ea invocă şi mărturiseşte de pe acum
în lume o formă a Parusiei. În chipul cel mai paradoxal, iconografia
71. Nichifor P.G. 100, 381.
72. Adică "arătarea lui Dumnezeu".