Ortodoxia - Paul Evdokimov

122 ORTODOXIA
este Dumnezeu cel iubitor. Sufletul ajunge la Dumnezeu mai mult prin
dorintă decât prin posedare, mai mult prin întuneric decât prin lumină,
mai mult prin învătata ignorantă decât prin cunoaştere. Experienţa cea
mai lătmtrică a prezentei lui Dumnezeu se efectuează prin intelegerea
transcendentei Sale absolute. Astfel, contemplarea mistică se situează
dincolo de intelegerea ratională, ea este o pură viziune imaterială din
care sunt excluse simturile şi intelegerea conceptuală. Extazul, prin
"ieşirea din sine însuşi", se tmeşte din nou cu enstazul (intrarea în sine
însuşi) şi îl f?ce pe mistic să renunţe la sine însuşi şi să se piardă în
Dumnezeu. Incetarea oricărei activităţi cognitive culminează în această
totală isihie, în care "pacea depăşeşte orice pace". Astfel, cunoaşterea
mistică este de tip "transintelectual"' ea se situează în prelungirea teolog
iei negative, este limita sa ultimă, "trecerea spre propriul său hotar".
Nous se neagă în activitatea sa noetică şi transcende spre o supracunoaştere,
udp vouc;297.
Transcendenta lui Dumnezeu întunecă orice lumină naturală, dar
imanenta Sa face întunericul mai mult decât luminos, mai mult decât
evident, căci dă naştere unirii desăvârşite, tvcocnc; sau îndurnnezeire,
theosis.
1. lndumnezeirea şi Duhul Sfânt
Crearea lumii se află la capătul mişcării pogorâtoare a lucrărilor lui
Dumnezeu: a Tatălui prin Fiul, în Duhul Sfânt; dimpotrivă, înălţarea
omului, iconomia mântuirii iau calea inversă: de la Sfântul Duh (care,
după minunata conceptie patristică, ne este mai intim, mai lăuntric
decât noi înşine), prin Fiul, spre Tatăl: din subiectivitatea pnevmatoforă,
prin structurarea hristică (pentru că suntem membrele Trupului
teandric), spre abisul Tatălui. În această înălţare, Duhul Sfânt, fără să
fie nici "purcedere pasivă", nici "mireasma iubirii", se revelează ca Duh
de Viată, din care emană chiar agape. Sfântul VasUe298 defineşte cu
precizie functia Duhului Sfânt, în cartea sa despre Duhul Sfânt: ~Orice
dar al creaturii vine numai de la Duhul; El este sfintitorul care ne uneşte
din nou cu Dumnezeu". Pnevmatologia care s-a dezvoltat mai ales în
Răsărit, când numeşte pe Duhul Sfânt "dătător de viaţă şi vistier al
bunătăţile(, Îl defineşte ca pe un principiu activ al oricărei lucrări dumnezeieşti.
In nici un caz nu trebuie să vedem în aceasta "monofizismul
mistic" sau "pnevmatic" care ar dizolva firea omenească a lui Hristos, în
297. După Kallistos, isihia este "starea supremă a activităţii inteligentei" 1
căci
liniştea exprimă unitatea actualizată a inteligentei (P. G., 14 7, 888 A).
298. P. G. 32, 133 C.