Ortodoxia - Paul Evdokimov

304 ORTODOXIA
Taina mirungerii, care este taină a preoţiei universale, îi
orânduieşte pe toti într-o preotie perfect egală, sub acelaşi şi unic har
sfinţitor al sfinţeniei personale. Din mijlocul acestei preoţii generale şi
echivalente pentru toti, unii sunt aleşi şi orânduiti episcopi şi prezbiteri,
printr-o lucrare dumnezeiască. Deosebirea slujitorilor este numai
funcţională şi nu aduce după sine nici o deosebire ontologică209.
Astfel, spre exemplu, după traditia care-şi are originea în Sfântul
lgnatie Antiohianul21D, paternitatea dumnezeiască este reprezentată
de episcop; prin funcţiile sale, orice episcop, sau preot este "părinte".
Aşa cum zice Învăţătura Apostolilor211: "După Dumnezeu, voi aveti de
tată pe episcop, căci v-a renăscut spre înfierea dumnezeiască, prin apă
şi prin Duh". Dar un preot caterisit, rupt de Biserică, adică de izvorul
puterii sale funcţionale, de darul său functional, este lipsit şi de functia
sa, şi atunci harisma, darul încetează. O altă traditie îşi are originea în
"părinţii deşertului". Aceştia sunt harismaticii ale căror daruri sunt personale,
legate de sfintenia lor personală; ei au darul cunoaşterii inimilor
şi discemământul mintilor şi gândurilor. Ei sunt părinte sau awă, aşa
că şi culegerile spuselor şi faptelor lor au titlul global de Pateric. In
afară de orice functie clericală, conditia esenţială pentru un "părinte
duhovnicesc" este să devină el însuşi "duhovnicesc", un harismatic212.
Ceea ce este propriu Ortodoxiei este caracterul perfect omogen al
spiritualitătii ei. Nu există decât o singură spiritualitate pentru toti, fără
nici o deosebire în episcopi, călugări sau laici, şi în aceasta constă spiritualitatea
monastică. Ortodoxia nu a admis niciodată deosebirea între
preceptele şi sfaturile evanghelice; Evanghelia, în totalitatea exigentelor
sale, se adresează tuturor deopotrivă şi fiecăruia în parte. Aşadar trebuie
să căutăm să înţelegem demnitatea laicatului ca preoţie
împărătească, în lumina acestei spiritualităţi unice.
Dacă ne întoarcem la sfârşitul secolului lll şi la începutul secolului
IV - timpul monahismului -, vedem că Sfântul Antonie şi Sfântul
Pahomie erau laici care căutau, în deşert, condiţiile cele mai favorabile
pentru practicarea desăvârşirii vietii duhovniceşti şi credincioşia
totală faţă de chemările Evangheliei. La anahoreti, eremiti şi mai
209. Sinodul din Trident a hotărât că este imposibil să faci dintr-un cleric un laic şi
prin aceasta a săvârşit o ruptură ontologică intre cei ce sunt "sfintiti" şi cei ce nu sunt.
Aceasta înseamnă că starea preoţească a laicilor este redusă la starea profană. Dacă un
cleric obişnuit este redus, in chip exceptional, la starea laică, el îşi păstrează "caracterul"
preoţiei şi în toate cazurile nu poate să se căsătorească. Dacă un cleric ortodox este
caterisit, el poate să se căsătorească.
210. Epistola către Magnezieni:3, 11; Tralieni, 3, 1; Smirneni, 8, 1.
211. Il, 26, 4.
212. "IIv&U!UXniCoc; natftp anderer kann nur sein, wer nv~ro!l'Xnteo