Ortodoxia - Paul Evdokimov

220 ORTODOXIA
Prezenta sacrului în mijlocul unei existente denaturate a acestei
lumi este intrarea uluitoare a unei realităti "inocente'; pentru că este
sfintită, purificată si redusă la starea ei originară. la adevăratul ei destin.
acela de a fi receptacolul pur al unei prezente în care se odihneste şi
străluceşte Sfântul lui Dumnezeu. În adevăr, ''acest loc este sfânt" prin
prezenta lui Dumnezeu, aşa cum era sfântă acea parte a T empluiUI
unde se afla chivotul Legii, cum sunt "Sfântele Scripturi", care-L contin
pe Hristos în cuv.Jntul Său, aşa cum întreaga Biserică este sfântă, căci
Dumnezeu sălăşluieşte în ea şi o face "Locaş al lui Dumnezeu",
vorbeşte în ea şi ni Se daruieşte în ea ca hrană. Sărutul păcii, din timpul
litur~hiei, se numea "sfânt", căci pecetluia unirea cu Hristos cel
prezent. Ingerii, "lumina cea de a doua'', sunt sfinti, pentru că trăiesc în
lumina lui Dumnezeu şi o reflectă. Profetii, dpostolii, "sfintii dm
Ierusalim" sunt sfinti prm harul slujirii lor. În unna unei "alegeri", Israel
a fost Wvoc; ~ytov, "neam sfânt"; iar in iconomia Noului Israel, cel
botezat este "uns", pecetluit cu darurile Duhului Sfânt; aceste daruri îl
integrează în Hristos, ca să "participe la natura lui Dumnezeu" (li Petru
1, 4), iar prin această participare se sfinteste, ajunge "sfânt". Episcopii
îşi spun între ei sanctus frater, iar unui patriarh i se spune "sanctitatea
sa", nu pentru ceea ce reprezintă realitatea sa umană, ci prin participarea
sa specială la preotia lui Hristos, singurul Mare Preot, singurul
Sfânt.
Liturghia aduce precizări foarte explicite asupra acestei notiuni.
Înainte de împărtăşire, preotul zice: "Să luăm aminte, Sfintele,
sfintilor", iar adunarea credincioşilor răspunde, mărturisindu-şi nevrednicia,
in fata acestei cerinte cutremurătoare: Tu solus sanctus, "Unul
singur este Sfânt, Domnul Iisus Hristos". Singurul, unicul Sfânt prin
firea Sa este Hristos, iar membrele Sale nu sunt sfinte decât prin participarea
lor ia această sfintenie unică. "Lumina Ta luminează peste
chipurile sfintilor Tăi", cântă Biserica. "Hristos a iubit Biserica ... ca să o
sfinţească" (Efeseni 5, 25-27), iar "credincioşii se numesc sfinti din
pricina sfinteniei la care participă", ne lămureşte Nicolae Cabasila3.
Profetul Isaia (6, 5-6) ne prezintă o imagine clară a sfinteniei: "Vai.
mie!. .. sunt un om cu buze necurate ... dar unul din Serafimi a zburat
spre mine, ţjnând în mână un cărbune aprins, pe care-I luase cu
cleştele de pe altar. Mi-a atins gura şi mi"a zis: Acesta a atins buzele
tale, nelegiuirea ta a fost îndepărtată". Omul a fost sfintit prin curăţire,
pentru că îl atinseseră puterile de dincolo. După ce se împărtăşeşte,
preotul "reproduce" viziunea lui Isaia: sărută marginea potirului, care
simbolizează coasta împunsă a lui Hristos, zicând: "lată, s-a atins de
buzele mele, îndepartează nelegiuirile mele şi curăţeşte-mă de păcate!''.
3. Explicarea dumnezeieştii liturghii, cap. XXXVI.