Ortodoxia - Paul Evdokimov

ESHATONUL SAU LUCRURILE DE PE URMĂ
341
"Credinta care-mi place cel mai mult, zice Dumnezeu, este speranta",
afirmă Ch. Peguyl5. În adevăr, după Sfântul Apostol Pavel,
credinta este speranta lucrurilor viitoare. Speranta este aspectul eshatologic
al credintei, este credinţa care se îndreaptă spre ceea ce vine.
Dacă credinta, ca mărturisire a originilor, este o înviorare, o întoarcere
spre traditie, speranta este o înviorare spre viitor, spre eshatologie.
Stilul plin de imagini al Apocalipsei zugrăveşte noul Ierusalim ca
locul unde "neamunle vor aduce slava şi cinstea" (Apoc. 21, 24),
aşadar ele nu intră acolo cu mâinile goale. Putem crede că tot ceea ce
apropie mintea omenească de adevăr, tot ceea ce ea exprimă în artă şi
tot ceea ce ea trăieşte ca adevărat, toate aceste culmi ale geniului ei
vor pătrunde în Împărătia lui Dumnezeu şi vor coincide cu adevărata
realitate, aşa cum adevăratul chip coincide cu originalul său.
Chiar frumuseţea măreată a culmilor înzăpezite, dezmierdarea
mării sau tarlalele de grâu aurite vor ajunge să fie un limbaj în care
Biblia ne vorbeşte adesea. Soarele lui Van Gogh sau nostalgia lui
Venus sau tristeţea Madonelor lui Botticelli îşi vor găsi expresia adecvată
atunci când setea celor două lumi va fi săturată. Platon îl va regăsi
pe Socrate veşnic tânăr şi frumos, chemat la ospătul mesianic al
Erosului dumnezeiesc.
Iar elementul cel mai curat şi cel mai misterios al culturii, muzica,
nu ne transpune ea oare într-o realitate transfigurată a lumii? Muzica
ne transpune, in punctul ei culminant, în fata absolutului. În "Missa
solemnă" a lui Mozart, auzim glasul lui Hristos, iar înălţarea noastră
sufletească atinge valoarea liturgică a prezentei lui Dumnezeu.
Când este adevărată, cultura care izvorăşte din cult îşi regăseşte
originile liturgice. Şi când orice formă e depăşită de prezentă, aceasta,
ca şi prezenta euharistică sau lumina Taborului nu mai permite să te
Instalezi în timp. "Căutaţi împărăţia lui Dumnezeu": cultura în esenta ei
este această căutare în istorie a ceea ce nu se găseşte propriu-zis în
istorie, a ceea ce o depăşeşte şi o duce în afară de limitele ei. Pe calea
aceasta, cultura devine un index şi o expresie a Împărăţiei cu ajutorul
acestei lumi.
Aşa după cum venirea lui Hristos istoric cheamă venirea lui
Hristos cel preamărit, aşa cum euharistia este în acelaşi timp anuntarea
sfârşitului şi, în această anuntare, face deja să strălucească prin anticipare
ceea ce rămâne, tot aşa şi cultura în punctul ei culminant renunţă
la ea însăşi, trece prin misterul bobului de grâu, ia chipul lui Ioan
Botezătorul, vestitorul, precursorul, steaua sa dispare în lumina strălucitoare
a Amiezii. Cultura devine semn, săgeată îndreptată către ceea ce
trebuie să vină. Cu Mireasa şi Duhul, ea zice: "Vino, Doamne".
15. Ch. Peguy, Le Porche du Mystere de la deuxieme Vertu, Paris, 1929, p. 15.